Ţara lui Călin
Ţara lui Gargantua... Nici n-am deschis bine gura şi mi-a ieşit porumbelul. „Aşa ne-a fost dat, să fim un neam de flămînzi!“– s-a oţărît un cititor. Hai, fugi cu ursu! – mi-a zîmbit cu gura plină de cuvinte tizul meu de peste gîrla Atlanticului, Călin Mihăilescu. Care Gargantua, monşer? Ce-i porcăria asta, ce-i cu dulcegăriile astea nesărate? Nu mă fierbe, stimabile! – zic. Păi, ia stai jos şi cugetă: ce-ţi spun ţie cuvintele astea româneşti atunci cînd se ridică de la masă şi taie frunze la cîini prin mentalul nostru naţional? Şi m-a tocat mărunt cu pilde bine asortate:
„Despre cel ce-a făcut o gafă, greşeală sau ilegalitate, se spune că «s-a prăjit» sau «s-a fript». «Nu mă fierbe, stimabile», strigă Trahanache atins de impacienţă. «Hai, frige-o de-aici!», ordonă o voce populară nedispusă să te lase să fierbi la foc mic. Cine, după ce se pîrpăleşte, îndrăzneşte să nu-i dea curs deîndată, s-a ars şi e făcut cu ou şi cu oţet. Omul, speriat, e pe jar; înspăimîntat mai tare, tremură ca piftia; înfrînt, e opărit rău; dacă e chiar prins cu ocaua mică dintr-o pricină sau alta, poate ieşi cam jumulit, ba chiar pus la saramură sau la rece, de unde, ieşind prea tîrziu, ajunge să fie doar o murătură. Speranţa e să nu se lase prins: nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase.“
Şi, în caz că tot n-am înţeles, a adăugat:
„Nu pierde ea româna vara tăind frunză la cîini, ci înjură cu foc, le freacă ridichea celor ce-au sfeclit-o, gulia celor care au pus-o de mămăligă, celor ce-au uns pe ici-pe colea şi-acum aşteaptă para mălăiaţă, cu ochii cît sarmaua. Spunînd dulcegării nesărate de parcă avem prune în gură, (z)borşindu-ne unii la alţii, belindu-ne fasolele ca nişte acrituri amărîte, gata să ne dăm bulionul, să ne facem varză (şi cu pieptul ca oţelul să culegem pătrunjelul, mare brînză!), ducem mai departe cruzimile mustoase ale acestei limbi.“
Curat murdar, maître Călin! Nu ştiu ce-o fi în mintea românului, dar sufletul limbii nu te minte niciodată. Şi nu am realizat pînă acum cît de bîntuit este acest suflet de cuvinte d-ale gurii. Anatomia lui Gargantua şi fiziologia lui monsieur Jean Anthelme Brillat-Savarin, cu al său „spune-mi ce mănînci ca să-ţi spun cine eşti“, n-au a-şi băga nasul în ciorba noastră. Doar noi le-am pus de mămăligă, le-am fiert în suc propriu şi acum nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu ne miroase: de nu-ţi place, altu’ mama nu mai face!
Apoi, ca nuca-n perete, mi-am adus aminte de nea Piţigoi, poştaş peste cîteva sate din Gorj, de unde mai toţi bărbaţii plecaseră la muncă la Bucureşti. Dumnezeule mare, ce poveşti ne-a înşirat, zîmbind viclean, seara la foc pe malul Gilortului! Cassanova, Don Juan şi alţi băieţi de-ăştia cu fiţe de la oraş ar fi avut multe de învăţat despre practica amorului. Sîntem un popor de erotomani! – mi-a trecut atunci pentru prima dată prin minte.
Am mers apoi în Maramureş. După ce am reuşit să mă bag pe sub pielea oamenilor, mi-a fost dat să aud nunţi la rînd strigături pe care mama mea mi-a interzis riguros să le povestesc aici. Ce priapism cosmic şi jovial, măiculiţă! Numai fată mare să nu fii prin aceste părţi că ţi se strigă peste deal ruşinea de nu mai ştii în ce vale să te ascunzi...
Tîrziu, mult mai tîrziu, am aflat din acribia cu care Daniel Gicu a luat la puricat text de text şi intervenţie editorială după intervenţie editorială modul în care basmele „populare“ au ajuns pînă la noi: edulcorate, moralizatoare şi, mai presus de orice, asexuate. De la mărunţi culegători săteşti de folclor autentic la Petre Ispirescu, basmele povestite de ţărani erau „civilizate“ în vorbe şi simţiri, cenzurînd la greu expresii nepotrivite şi castrînd îngăduitor firea ţăranului. Strămoş întemeietor al culturii noastre naţionale, acesta a devenit astfel o icoană bizantină, cu mîinile pe plug şi ochii la Dumnezeu. Prea omeneasca sa fire trebuia ascunsă privirilor candide ale urmaşilor. Doamna profesoară de română ne mai făcea încă să sărim, în liceu, peste anumite pasaje din Rebreanu iar povestea lui Creangă (ştiţi dumneavoastră care) era ferită de privirile noastre mai dihai decît Playboy.
Să mai amintesc şi de moarte? Ce desfrîu de pomeni, ce împăcată jubilaţie! Doar modernitatea aseptică vrea să o ascundă acum privirilor.
Ca orice „proces al civilizaţiei“ – vorba lui Norbert Elias –, şi modernizarea românească a încercat să ascundă corpul pentru a lăsa să triumfe spiritul. Iar preţul ca acest proces al civilizaţiei să triumfe a fost, nici mai mult, nici mai puţin decît propriul corp – ne atrage atenţia Marianne Mesnil. Doar că acolo, la ţară, de unde ne tragem cu toţii, oamenii nu citeau nici filozofie, nici antropologie. Mai mult, deşi oameni cu frica lui Dumnezeu, au rămas convinşi că e bine să faci ce face popa, nu ce spune popa. Au cochetat astfel cu civilizaţia, dar şi-au păstrat cultura. Şi, odată cu ea, pofta de viaţă.
Morala fabulei? M-am tot gîndit la asta, dragă Călin, după ce mi-ai trimis textul tău. Răspunsul este, cred, unul inexplicabil culturalist şi derutant politic: românii iubesc prea mult viaţa pentru a putea iubi în acelaşi timp şi statul, oricare ar fi acesta. Statul-tată, castrator şi nefiresc, după cum bine ştia Eminescu, nu a fost interiorizat ca în Occident, ci a rămas în afară şi trebuie boicotat pentru a lăsa să triumfe viaţa individuală. Statul paternalist? Să fim serioşi! Dacă tot e să fie, românii vor un stat maternalist, îngăduitor ca o mamă cu păcatele lor copilăreşti. De „tată“ au nevoie doar la război...
Să nu mai fim deci acri ca o murătură: Le tzaran, c’est nous!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
