Veselul Caragiale

Ca orice mare autor, Caragiale sfîrşeşte prin a nu mai putea fi citit din cauza abuzului de exegeză. Fiecare istoric sau critic literar, fiecare regizor de teatru sau film, fiecare condeier, profesionist sau de ocazie, îl dublează pe scriitorul Caragiale, cu un Caragiale privat, reamenajat după gustul, obsesiile, idiosincrasiile şi „creativitatea“ proprie. Toţi se simt în posesia „adevăratului“ Caragiale: mai subtil, mai complicat, mai „original“, mai spectaculos, mai fistichiu, mai „actual“ decît cel pe care îl ştie lumea. De acord: avem de a face cu unul din inevitabilele efecte colaterale ale lecturii: orice cititor îşi face – şi are dreptul să-şi facă – o imagine personală despre textul pe care îl citeşte. Cu atît mai mult, orice hermeneut poate „descoperi“ unghiuri de atac insolite, poate risca ingenioase tatonări printre rînduri. Cu condiţia să nu creeze, prin efortul său inovator, un alt text şi un alt autor. Adică să nu pretindă a fi mai deştept, mai talentat, mai profund decît însuşi obiectul strădaniilor sale.

Tot omul e pîndit, astăzi, de cel puţin două maladii insidioase: sîntem (mereu) foarte ocupaţi şi vrem să fim (mereu) foarte inteligenţi. Rezultatul e, în primul caz, o semnificativă pierdere de libertate, iar în al doilea – o ireversibilă înstrăinare de bucuriile simple. Ambele maladii sînt la antipodul „caragialismului“. „Fiţi sănătoşi şi veseli!“ – e formula de încheiere a multor scrisori din corespondenţa lui Caragiale. A-l citi cu o mină tragică, a identifica peste tot urme de cianură, a recolta din fiecare rînd probe de bilă neagră, amărăciuni, acreli, exasperări, cinisme, suferinţe disimulate şi clovnerii tragice e a merge în răspăr cu firea şi geniul său. Da, Caragiale e un om întreg, ştie ce e tristeţea, dezamăgirea, descumpănirea. Are pagini cutremurător patetice, după cum are pagini de un haz nebun şi de o devastatoare savoare ludică. Dincolo însă de umorile lui schimbătoare, de suişurile şi coborîşurile destinului şi ale firii sale, trebuie, cred, să ne veselim, clipă de clipă, de veselia lui, de rîsul lui genuin, de aplecarea lui spre chef aşezat şi amuzament. Caragiale e, fireşte, un observator critic, un om al ironiei şi al deriziunii, dar toate pe un fundal de voioşie existenţială, de convivialitate tonică. Oamenii şi lumea îl distrează. Îi plac taclaua, anecdota, comédia vieţii. Cum spune într-o scrisoare, „petrece nebuneşte, ca toţi oamenii cuminţi“. Şi poate că marea lecţie a lui Caragiale pentru România de azi nu constă doar în semnalarea nevindecabilelor noastre derapaje, stereotipii şi rele moravuri, ci şi în recuperarea unei virtuţi esenţiale: virtutea bunei-dispoziţii, a bunului dozaj dintre seriozitate şi relativism, dintre melancolie şi zîmbet, dintre „criză teribilă, mon cher!“ şi „a se slăbi!“.

Pe scurt, e păcat să-l citeşti pe Caragiale fără bucuria de primă instanţă a glumei enorme sau minore pe care o oferă fiecare frază. Trebuie să ştii să descoperi, de pildă, cu cîtă vervă şi competenţă stîlceşte, în joacă, limba franceză, în cutare scrisoare către Alceu Urechia („Douleurs vouloir pas passer!“), să rîzi candid de asocieri de tipul „mitologic-mitocănesc“, să savurezi alunecarea „Constituţiei“ spre „Costicuţie“, să citeşti cu glas tare, printre hohote de rîs, descrierea lenei cronice valahe drept „Pigritia orientalis fetida“, sau „stenograma“ năucitoare a modului „cum se înţeleg ţăranii“. Cînd o vajnică matroană română îşi admonestează copilul care îşi bagă mîna în nas în prezenţa perechii regale, spunîndu-i, printre dinţi: „Şezi frumos că te vede madam Carol!“ nu e vorba nici de antimonarhism, nici de critica pedagogiei „burgheze“, ci, înainte de toate, de hazul imanent al unui simplu caraghioslîc. Nu mă grăbesc să evacuez pe „abisalul“ Caragiale, pe expresionistul grotesc, pe antipaticul „nepatriot“ sau pe idilicul duios al unei benigne clase de mijloc. Treacă de la mine şi analiza structuralistă a textelor („funcţia actanţială“ a scrisorii pierdute). Dar recunosc că, din cînd în cînd, mă trezesc spunînd prompt: „Mofturi!“. Şi mă întorc, destins, la deliciile înveselitoare care îmi ies în întîmpinare pagină de pagină.

Cititorul contemporan are o şansă aparte: poate ajunge la nimbul – insuficient frecventat – al deplinătăţii caragialiene, al veseliei lui incoruptibile, ca şi al gravităţii lui suverane, datorită unui mare cunoscător: vesel, ca şi Caragiale, voluptuos, lacom de realitate, neobosit consumator – dar şi mare furnizor – de miresme şi cuvinte, dinamic pînă la risipă, trîndav, cînd senzualitatea o cere, ca un turc, bun de gură, bun de glumă, „dat în Paşte“. Îl cheamă Dan C. Mihăilescu şi a pus pe piaţă, de curînd, trei borcane de dulceaţă de Haimanale: două antologii (Cele mai frumoase scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc) şi o lucrare proprie: I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Mă înclin şi mă bucur să mă văd confirmat în resturile de bună-dispoziţie pe care le mai am.