Hipercontribuabilul
Aparent, ca locuitor al sectorului 3, sînt un tip mai fericit. Am mai scăpat de o factură. Nu mai există contracte individuale pentru colectarea gunoiului la noi în sector. Primăria va plăti de acum înainte serviciile de salubritate, din bugetul local. Aparent, e un aranjament convenabil pentru toată lumea. Noi, asociaţia de locatari, scăpăm de nişte bani de colectat în ritm trimestrial. Rosalul are siguranţa încasărilor. Primarul are prilej de umplut zona Unirii cu bannere în care ni se laudă cu o gratuitate suplimentară, oferită de administraţia-i înţeleaptă.
Să vedeţi cum am ajuns aici. S-a presupus că orice proprietar, locuitor al sectorului, încheie un contract de servicii de salubritate pe care îl plăteşte regulat. Se presupune că acel „oricare locuitor“ produce o anumită cantitate de gunoi de care trebuie să scape. Asta costă. Vine firma (în cazul ăsta, Rosalul), încheie un contract cu locuitorul şi îl scapă de gunoi. Aşa a mers cîţiva ani. La un moment dat, blocul meu a început să aibă probleme cu plăţile. Unii dintre locatari (vreo patru) nu au mai plătit întreţinerea, din varii motive. Căi de recuperare a restanţelor nu prea aveam. De unde avocat, de unde timp pentru hîrtii, somaţii, tribunal? Sîntem doar 12 familii în bloc. Au năvălit peste noi furnizorii. Prima victimă: gazele. Ne-am pus centrale proprii. A urmat apa. Am reeşalonat. A venit la rînd curentul din părţile comune. O vreme am avut beznă pe scară, apoi ne-am montat pe fiecare etaj cîte un bec cu senzor de mişcare. Cu liftul am rezolvat rapid: abonamentul este plătit de etajele de sus, iar factura este dedusă din plata întreţinerii. La un moment dat, a venit rîndul Rosalului. Nu au mai venit să ridice gunoiul din tomberoanele colective. Oricum, erau din ce în ce mai puţine, pentru că ni le-au tot furat. Ce a urmat? O mare grămadă de mizerie în faţa blocului, la colţul străzii, lîngă stîlp. Oamenii lăsau gunoiul acolo. Rosalul venea şi îl lua, că nu era să-l lase în stradă.
Nu mi-a convenit situaţiunea. Se făcuse un ditai focarul de infecţie, apăruseră şi şobolanii. Era al naibii de neplăcut să ieşi din bloc într-o frumoasă zi de vară şi să nimereşti în plin miros pestilenţial, fiind nevoit să faci slalom printre resturi de tot felul. Aşa că am făcut un alt contract (limitat) cu Rosalul. Am ales doar cele cinci familii bun-platnice ale blocului, am încheiat un soi de „contract persoană fizică“ şi treaba a mers ceva vreme. Necazul e că restul locatarilor (adică aceia neincluşi în contract) lăsau mizeria tot în faţa blocului, tot la stîlp. După o vreme, să te ţii dandana. Prin iulie, îmi recunosc propriul sac de gunoi zăcînd deschis şi indecent revărsat, la stîlp, deşi îl dusesem în locul regulamentar, din curte, cu numai zece minute înainte. Aflu că administratorul, locuitor la parter, lua, rînd pe rînd, sacii de mizerie din tomberon şi îi muta în faţa blocului, la „general“. Motivul suna logic. Pe stradă, maşina Rosalului trece de două ori pe zi. La „abonament“ trecea, conform contractului, de două ori pe săptămînă. Două zile în plus în luna iulie înseamnă o duhoare suplimentară. Văzînd că avem tomberoanele goale, băieţii de la Rosal nici nu au mai oprit să ia „contractu’“. Ridicau doar „stradalu’“. Cînd a mai venit (prin septembrie) doamna Didi să îi plătesc serviciile, eram într-un film absurd. De ce să plătesc servicii de care nu beneficiez? Ce servicii să ne ofere, atîta vreme cît nu aveau gunoi de ridicat?
O lună mai tîrziu, primim o înştiinţare: primarul Negoiţă a decis ca serviciile de salubritate să fie gratuite. Eh, de fapt, nu chiar gratuite, pentru că vor fi plătite din taxele locale. Sincer, am răsuflat uşurat. Nu mai trebuie să adun banii de la vecini, la intervale regulate. Apoi, mi-am dat seama că noi, 12 familii din centrul vechi al Bucureştiului, nu am fost în stare să ne ţinem curat în ogradă. Să strîngem nenorocitul ăla de gunoi într-un loc ferit, să ne organizam într-un fel, să nu fim nevoiţi să dăm cu nasul în mormanul puturos, de cîte ori ieşim din casă. De fapt, acum sîntem chiar mulţumiţi că sîntem serviţi, în calitate de contribuabili. Plătim taxe, nu?
Sîntem hipercontribuabili, numai că am devenit hipocetăţeni.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
