Polemica din jurul participării României la Consiliul European din 22-23 noiembrie a prilejuit şi cîteva afirmaţii asupra cărora merită să zăbovim.

● Convocarea Parlamentului a fost pierdere de timp.

Nu, a venit doar prea tîrziu. Să ne înţelegem, implicarea Parlamentului în formarea poziţiei României la negocierile europene trebuie să fie normalitatea, şi nu excepţia. Problema este alta: că Parlamentul României a fost convocat de-abia cu două zile înaintea Consiliului European, şi nu înainte de anunţarea poziţiei de către Guvern şi Preşedinţie.

Vă amintiţi cumva de vreo dezbatere parlamentară asupra Bugetului 2014-2020? În mandatul ce stă să se termine, Parlamentul României a strălucit prin absenţă măcar în ce priveşte afacerile europene. Şi, judecînd după calitatea persoanelor trimise să candideze prin colegii, n-avem a trage nădejde nici de la viitorul legislativ – deşi ar cam trebui.

Parlamentul României, cu majoritatea sa, devine însă un bun aliat al premierului în bătălia cu preşedintele, aşa cum în logica USL, ANI sau parchetele s-ar afla „de partea cealaltă“.

Adevărat este că liderii europeni care merg la Consilii, imensa majoritate premieri, deci dependenţi de Parlamentele naţionale, nu-şi pot permite să ignore poziţiile adunărilor legislative din ţările lor. Iar pentru unii şefi de guverne, aceste poziţii sînt chiar obligatorii, prin lege. Cunoscute fiind poziţiile exprimate la Bucureşti de către Guvern şi Parlament, preşedintelui Băsescu nu-i va veni uşor să joace la Bruxelles pe cont propriu. Nu se face. Păcat însă că rezoluţiile Parlamentului României reprezintă doar momente în lupta politică, şi nu rezultatele unor preocupări constante şi competente în afacerile europene.

● Merităm să ni se ia din bani, din cauza ratei de absorbţie.

Nu, sîntem deja pedepsiţi pentru asta. Problema absorbţiei fondurilor este una. Dar a permite corelarea viitoarelor alocări de actuala situaţie este cu totul altceva. În primul rînd, pentru că, într-un mod pe care-l putem caracteriza drept pervers, referinţa este perioada 2007-2011, cînd noi de-abia am aderat la Uniune. În realitate, absorbţia a început din 2009, şi chiar geniali fiind, nu am fi putut depăşi rata de 60%, sub care urmează să fim sancţionaţi, potrivit propunerii preşedintelui Van Rompuy. (Ţările care nu au avut o absorbţie de 60% între 2007 şi 2011, comparată cu media comunitară, nu vor avea o creştere de fonduri mai mare de 15% faţă de perioada actuală.)

Că avem probleme e clar. Dar sîntem deja pedepsiţi pentru acestea – în primul rînd, pentru că vin în ţară mai puţini bani. În al doilea rînd, prin suspendarea unor programe. De ce să fim pedepsiţi a treia oară pentru aceeaşi vină? Şi apoi, de unde ştie preşedintele Consiliului că România nu va area rate mai bune în viitor?

Apoi, sîntem din nou supuşi unei „corelări“ politice, precum aceea dintre aderarea la Spaţiul Schengen şi MCV. Astăzi, voci din Uniunea Europeană (şi nu doar din zona „eurosceptică“) se gîndesc, cu voce tare, să „coreleze“ dreptul la muncă sau chiar cel de liberă circulaţie cu diferite alte chestiuni, precum (iarăşi!) MCV, precum rata de absorbţie (voilà!) sau chiar diferenţa de PIB/locuitor (cum s-ar zice, săracii să se plimbe mai puţin). Şi atunci, de ce am accepta precedente periculoase?

Măcar şi pentru acest motiv nu putem accepta propunerea preşedintelui Consiliului.

● Veto-ul ne scoate din Europa.

Fiţi liniştiţi, nici nu ajungem acolo! În primul rînd, nu sîntem singurii care respingem soluţia Van Rompuy. „Prietenii Coeziunii“ sînt de aceeaşi părere cu noi. Dar marea problemă a actualului proiect de buget nu este reprezentată de grupul statelor „beneficiare“, a căror poziţie este cunoscută şi care va fi dispus, în cele din urmă, la negocieri. Este situaţia Marii Britanii. Premierul David Cameron are în spate o rezoluţie ultimativă din partea Camerei Comunelor. Pur şi simplu, Londra vede şi propunerea lui Van Rompuy ca fiind una mult prea generoasă. Iar dacă nu va veni în insulă cu o reducere şi mai drastică a bugetului, David Cameron poate să-şi strîngă bagajele din Downing Street 10. Iar problema liderilor marilor state donatoare nu este neapărat securizarea fotoliului lui Cameron, ci mai degrabă urmarea „înfrîngerii“ Marii Britanii: o accelerare a procesului de ieşire a acesteia din Uniune.

Aşa că este puţin probabil ca negocierile să ajungă pînă la un „veto“ al României. Negocierile se vor izbi mai întîi de problema britanică şi abia în al doilea rînd de „zidul“ făcut de „Prietenii Coeziunii“.

Cel mai probabil, la Consiliul din această săptămînă nici nu se va lua o decizie, tocmai din cauza opiniilor divergente, iar negocierile vor continua.

Oricum ar fi însă, un „veto“ reprezintă exercitarea unui drept prevăzut în Tratate – unde nu există vreo „corelare“ cu rata de absorbţie sau cu MCV...

● Este doar o confruntare electorală.

Nu, e mai mult decît atît. Contextul actual i-a inflamat, într-adevăr, pe politicieni, care şi-au aruncat acuzaţii şi, pentru a-i impresiona pe alegători, au dramatizat excesiv situaţia.

Dar dincolo de toate acestea, iată că românii asistă, în premieră, la o dezbatere privind poziţionarea noastră în jocul european. O dezbatere încărcată de zgura campaniei electorale, dar o dezbatere! Din discursurile politicienilor, aşa umflate cum sînt, oamenii vor înţelege, totuşi, că Bruxelles-ul este un loc în care se ciocnesc interese şi de unde putem avea de cîştigat sau de pierdut.

Este un pas spre ceea ce se numeşte „internalizarea“ problematicii europene la noi. Modul în care se face acest lucru nu este cel pe care, probabil, ni l-am fi dorit. Şi poate că nici nu se putea altfel.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.