O ţară nu foarte diferită
● „Ce faci cu aceste filme? Te uiţi la ele cu prietenii şi vă distraţi?“, îi spune Iulia Timoşenco şefului statului ucrainean, într-o scrisoare deschisă publicată înainte de alegeri. Timoşenco îl acuză pe Viktor Ianucovici că primeşte de la gardieni filme cu ea, folosind toaleta din închisoare. După alegeri, Timoşenco a început o grevă a foamei şi la Kiev circulă insistent ideea că acum i se va deschide un caz de crimă (un martor care afirmă că a asistat la momentul în care fosta şefă a guvernului a comandat crima a apărut chiar înainte de alegeri). Nimeni nu ştie ce e adevărat şi ce nu din toate astea, dar arată ceva despre nivelul acestor alegeri, dominate de propagandă neagră şi bani ilegitimi. „Oligarhizarea“ alegerilor e termenul folosit de un observator OSCE şi mi se pare foarte potrivit ca metaforă pentru un gen de alegeri în care nimeni nu pare convins că sînt pe bune, că cetăţenii chiar votează pe alte motive decît propagandă soioasă şi cadouri electorale. Presa a relatat pe larg despre pachete de mîncare, biciclete, manuale, vin spumant, vodcă şi îngheţată cu imaginea candidaţilor pe ele. În bani, votul e chiar ieftin, între 5 şi 50 de euro. Mai ales candidaţii din colegiile uninominale practică genul acesta de mită şi cei mai mulţi dintre ei sînt afacerişti locali care îşi vor vinde, la rîndul lor, voturile din Parlament. Sistemul uninominal (jumătate din Parlament e ales pe liste, cealaltă jumătate uninominal) a pus pe butuci sistemul de partide şi a făcut totul impredictibil: partidele obţin anumite procente în votul pe listă, dar lucrurile se schimbă ulterior în Parlament. Chiar înainte de alegeri mi-au spus oameni de acolo că partidul preşedintelui Ianucovici oricum va cumpăra restul de deputaţi de cît are nevoie pînă la majoritate, deci singura dilemă e cîţi vor trebui să cumpere.
● Alegerile au fost atent urmărite de Occident. Atenţie şi îngrijorare. Ministrele de Externe ale UE şi SUA, Hillary Clinton şi Catherine Ashton, au scris un editorial comun publicat în The New York Times chiar înainte de scrutin. În limbajul plicticos al unor asemenea editoriale scrise de diplomaţi se ascund însă mesaje-cheie şi dure. Se vorbeşte acolo despre o răscruce la care se află Ucraina. „Sîntem îngrijorate de folosirea resurselor administrative pentru a favoriza candidaţii partidului aflat la putere şi de dificultăţile întîmpinate de anumite organe de presă. Distribuirea de foloase materiale către alegători este altă chestiune care ar trebui investigată şi stopată.“
● Mai mult de 3000 de observatori internaţionali au fost la alegerile parlamentare din Ucraina. Cum spun cele două doamne, americanii şi europenii au considerat alegerile un fel de răscruce: va rămîne Ucraina o democraţie defectă sau va aluneca spre o autocraţie în stil rusesc, cu Ianucovici pe post de Putin? Negocierile cu UE pe mai multe dosare au fost blocate din cauza cazului Timoşenco. Nu a fost eliberată, deci nu a putut candida, ceea ce a făcut ca rapoartele de monitorizare a alegerilor să înceapă cu referiri la faptul că lidera opoziţiei e în închisoare. Raportul OSCE aşteptat cu tensiune în cancelarii a dat note proaste aproape la fiecare capitol. Nu votul în sine este acuzat, ci abuzul de resurse administrative, lipsa de transparenţă a finanţării campaniilor electorale şi în general a partidelor politice, dezechilibrul mediatic. Aceste alegeri reprezintă un pas înapoi faţă de cele precedente – anunţă sec şefa misiunii de observatori OSCE, Walburga Habsburg Douglas. „Avînd în vedere abuzul de putere şi rolul excesiv al banilor în aceste alegeri, democraţia a regresat în Ucraina“ zice doamna cu acest nume impunător, ziariştilor. Cei puţini care aşteptau alegerile ca pe un posibil moment de deblocare a relaţiei UE – Ucraina s-au resemnat deja: alegerile sînt un simptom al căderii ţării spre Est, nu un moment de salvare. La şase zile după vot, Catherine Ashton şi comisarul european pentru Extindere, Sˇtefan Füle, fac apel la guvernul de la Kiev să nu mai tărăgăneze publicarea rezultatelor finale ale alegerilor.
● Potrivit presei, după numărarea a 99% din voturi, Partidul Regiunilor al Preşedintelui Ianucovici a cîştigat 35% din voturi; Alianţa „Patria“ a Iuliei Timoşenco – 22%, şi comuniştii – 13%. Comuniştii se vor alia probabil cu Ianucovici, deci numărul celor care vor trebui cumpăraţi nu e foarte mare. Asta pentru o majoritate simplă, dar se vorbeşte insistent că Ianucovici vrea să schimbe Constituţia şi pentru asta are nevoie de mai multe voturi, deci licitaţia va rămîne deschisă. Doi sportivi celebri s-au implicat în politică la aceste alegeri. Fostul boxer Vitali Klitschko a obţinut 13% cu formaţiunea sa UDAR, care vine de la Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reformă. Nu e coincidenţă că udar înseamnă „pumn“ în ucraineană, deci Klitschko a găsit o metodă de marketing foarte bună să reamintească oamenilor că, totuşi, este boxerul care are a doua cea mai bună rată de knockout-uri din istorie. Pe primul loc este Rocky Marciano, cel după care s-au făcut filmele celebre. Al doilea sportiv a fost fotbalistul Andrei Şevcenco, dar partidul în care a intrat a performat mai prost decît arătau sondajele şi va rămîne cel mai probabil în afara parlamentului. În viaţa reală nu e ca în filme şi rezultatele sînt sub aşteptări. Şi Klitschko şi Şevcenco au luat mai puţin decît arătau sondajele de dinainte de alegeri, aşa cum partidele clasice ale lui Ianucovici şi al Iuliei Timoşenko au luat mai mult decît în sondaje. Oamenii spun că vor noi partide şi noi politicieni, dar de fapt îi cam votează tot pe ăia vechi.
● În schimb, intră în parlament formaţiunea radicală Libertatea, care e un partid naţionalist, atît antirusesc cît şi antioccidental şi antisemit. Îţi vine să te întrebi anti ce nu este partidul ăsta. Organizaţii evreieşti s-au arătat deja îngrijorate, iar diplomaţi occidentali dau declaraţii sub anonimat presei avertizînd Pumnul şi Patria că nu ar fi frumos din partea lor să se alieze cu Libertatea, că ar pierde astfel din ştaiful de prooccidentali.
● De fapt, posibila alianţă între naţionalişti şi prooccidentali e altfel în Ucraina decît în alte ţări din Est şi poate fi un fenomen mai natural decît pare. Pentru că în Ucraina prooccidentalii înşişi sînt cam naţionalişti. Într-un fel sau altul, Ucraina este încă în proces de nation building, de construire a naraţiunii identitare proprii. Revoluţia portocalie a fost făcut de elita care încearcă, în acelaşi timp, să occidentalizeze Ucraina, dar şi să construiască Ucraina ca atare, ca un stat diferit de clişeul „sora mai mică a Rusiei“. Şi nu e lucru uşor cu o naţiune care din Evul Mediu nu a mai avut statalitate proprie decît cîteva luni după Primul Război mondial. Proiectul paşoptiştilor care a construit România modernă şi a plasat-o în orbita Occidentului nu are echivalent în Ucraina. Naraţiunea identitară ucraineană nu se poate naşte decît prin diferenţiere faţă de naraţiunea rusă: de ce sîntem noi diferiţi de ruşi? Pentru o mare parte din societatea ucraineană, nevoia acestei diferenţieri nu e deloc prezentă. Preşedintele Ianucovici, cu masa sa de votanţi din Est, cei mai mulţi dintre ei vorbitori de rusă, ridiculizat de elita din Kiev şi din vestul ţării pentru că vorbeşte prost limba ucraineană şi pentru că preferă rusa în conversaţiile private, este el însuşi personificarea acestei părţi din Ucraina care nu pare să aibă un proiect politic, altul decît supravieţuirea (şi îmbogăţirea frauduloasă, în cazul său şi al familiei sale, deja devenită notorie pentru lăcomie).
● Ianucovici nu simte nevoia unei naraţiuni identitare actuale şi pentru că moşteneşte un soi de internaţionalism sovietic. Minorităţile din Ucraina, ruşii în primul rînd, dar şi români (şi cei care spun că sînt moldoveni, mai mulţi în Ucraina decît cei autoidentificaţi ca români) merg în general pe mîna lui Ianucovici, nu a Iuliei Timoşenco. Minoritarii nu vor să fie parte în procesul de nation building ucrainean. Faptul că mai mulţi se declară mai degrabă moldoveni decît români (şi reprezentanţii politici ţin la diferenţierea asta, mai mult cei din sudul Basarabiei şi mai puţin cei din nordul Bucovinei) arată un ataşament pentru proiectele sovietice de construire a identităţii – preferă să fie moldoveni şi să vorbească limba rusă decît ucraineana. Ianucovici a trecut o lege prin care limbile minorităţilor capătă statut de limbi oficiale la nivel regional, lege vehement criticată de opoziţia de la Kiev. Deci, avem proiectul multiculti în stil sovietc vs proiectul identitar antirusesc al ucrainenilor.
● Ne place să ne simţim altfel decît Ucraina. La Forumul civic România – Ucraina pe care l-am organizat (adică noi, Centrul Român de Politici Europene şi partenerii noştri de la Kiev, Institute for World Politics) astă-primăvară am vorbit şi despre clişeele reciproce pe care le avem unii despre alţii. Ucrainenii văd România ca o ţară nu foarte diferită de a lor, doar cu ceva mai mult noroc istoric şi care a făcut saltul spre UE şi spre NATO. Am zîmbit atunci, dar după vara asta mă gîndesc dacă nu cumva clişeul ăsta e mai adevărat decît vrem. Gîndindu-mă la alegerile care se vor petrece în România în decembrie meditez cam ce ar scrie despre noi un raport OSCE de monitorizare, la ce ne-ar îndemna doamnele Clinton şi Ashton, dacă şi alegerile noastre ar merita un editorial în The New York Times. Şi, în definitiv¸ ce fel de răscruce ar reprezenta aceste alegeri pentru noi dacă nu am fi fost deja în UE? Acea UE haină care nu ne lasă să fim pe cît de stupizi şi de abuzivi ne-ar lăsa inima.
● Ştiţi vorba aia că democraţia este sistemul politic care asigură că nici un popor nu are politicieni mai buni decît merită. O graniţă geostrategică trece prin nordul şi prin estul României (sperăm să nu rămînă pe Prut graniţa asta şi Republica Moldova să treacă dincoace). Mă gîndesc la cum a oprit UE derapajul instituţional în vară. Mă uit la cum nu poate face mare lucru UE în Ucraina. Graniţele geostrategice pot face mai puţine diferenţe în practică decît ne place să credem. Însă dacă eşti pe partea bună a unei asemenea graniţe, politicienii pe care îi meriţi pot fi mai puţin nocivi.
