EDITORIALE ȘI OPINII

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am avut, duminică dimineaţă, o ţîră de ghinion. Auzisem de la nişte prieteni că e foarte frumos la Tîrgul de Crăciun organizat în Piaţa Universităţii, din Capitala patriei noastre. Trecusem pe acolo de mai multe ori, dar nu mi s-a arătat norocul să pot intra.

Ceaţa vine în valuri şi momentele cînd reflectă lumina farurilor, înapoi prin parbriz, chiar şi faza scurtă, sînt tot mai dese. Ne aflăm în preajma nopţii Sfîntului Andrei. Lapoviţa de-afară bate înspre ninsoare. Mi-e limpede că nu e vreun pericol să rămînem înzăpeziţi, dar ceilalţi din maşină sînt cam speriaţi.

E criză şi, natural, lumea încearcă să facă bani din piatră seacă. Cerşetorii şi-au diversificat metodele de lucru. Te abordează şi îţi vorbesc, stilat, despre inevitabile cataclisme colective sau individuale, pe care le-ai putea stopa, desigur, cu „o neînsemnată contribuţie financiară personală“.

Sensurile noi ale cuvîntului provocare au apărut destul de repede după 1989; am scris acum vreo 20 de ani despre ele, cu destulă uimire, constatînd cum un termen pînă atunci preponderent negativ devenea brusc pozitiv. Schimbarea se explica prin calchierea unor sensuri ale cuvîntului englezesc challenge.

Cartoforilor şi şpriţarilor din fotbalul românesc, regele proletar le-a dat cu sec. Cum să salvezi fotbalul românesc după model occidental, în cîteva puncte simple şi o rigoare financiară care a lăsat o linişte de gheaţă. Nu s-a mai auzit un diftong de cînd Hagi a trîntit cu zgomot pe masa Ligii reforma structurală a unui bazar dunărean.

Să citim ce a zis Barroso la Oslo de a declanşat bucuria de la Antenă. Aflat la ceremonia Nobel, sultanul a fost întrebat de ziarişti ce părere are despre Ponta. A zis că nu vor fi probleme să lucreze cu el. Şi a adăugat: „Ne-am exprimat îngrijorările despre anumite decizii luate în România“.

Îmi place acest moment: stau pe malul Dunării, e soare, lume puţină şi leneşă, aer clar şi tremurător, cer scăzut şi miros de nisip încins. Mă simt consolidat de o viguroasă singurătate. Stau drept, pe fundalul unei pieţe turceşti aburind mocnit, ca o lespede încinsă.

E minunat. Avem numai veşti bune zilele astea. Întîi, că am luat şi noi Nobelul. Noi, românii. Căci, în calitate de cetăţeni europeni, premiul e un pic şi al nostru, nu? Că doar nu e doar al lui Barroso, Van Rompuy şi Martin Schultz. Sau al celor 21 de şefi de state şi guverne care s-au dus la Oslo la ceremonie.

„Asta e cea mai mare tîmpenie care am auzit-o…“ se burzuluieşte Tilică. „Tîmpit eşti tu, mă, că nu pricepi nimic, zici că eşti prostu’ satului“, îi trînteşte sec frat-su, Costel. Nea Gingaşu gestionaru’ nu se bagă între ei. S-a obişnuit să îi vadă certîndu-se, de la „calcaroasa“ numărul patru în sus.

Alegerile de duminică au fost catastrofale pentru dreapta, dar în politică nimic nu e pierdut pentru vecie. Cu condiţia de a-ţi înţelege eşecul. Iar pentru asta, drepta ar trebui să iasă din propriile iluzii. Iată doar trei dintre ele.

Am citit cu nesaţ ultima carte a dlui Lucian Boia, De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Am terminat-o repede, citind în antractele pe care mi le luam în lung-istovitorul spectacol al campaniei electorale care tocmai s-a terminat.

În aprilie 2011 credeam că s-a isprăvit în sfîrşit ruşinoasa poveste cu cele două case de la nr. 45 de pe Şoseaua Kiseleff, cărora proprietara lor le voia cu orice preţ demolarea. Intenţia dnei avocat Lucia Chereches era de a construi pe acest teren de 9000 de metri pătraţi nu mai puţin de cinci blocuri a cîte cinci etaje.

Da, la Focşani sau în alte oraşe, printre blocurile ridicate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, se mai poate vedea o arhitectură care a rezistat „sistematizării“ brutale a epocii de aur. Păstrarea acestor edificii se datorează adeseori intervenţiei unor arhitecţi şi urbanişti care, la vremea respectivă, au ştiut să le ascundă.

Dimitris se uită de cîteva ori în jur, ezită, apoi oftează şi se aşază la coadă. Holul cel mare al casei de taxe şi impozite este ticsit de lume. Este o clădire veche, impunătoare, cu coloane de marmură şi o scară ce se roteşte maiestuos spre etaj.

Cu nişte ani în urmă, pe vremea cînd se potcovea puricele cu cîteva tone de metal şi sărea în înaltul cerului, cînd mieii se pupau cu lupii, iar vrăbiile dormeau pe boturile pisicilor, adică ce s-o mai lungim, acum cîţiva ani, era tare bine pe aici.

Am ascultat de-a lungul timpului unele remarci făcute de oameni de prin alte părţi. La Madrid, tipul care ne-a închiriat apartamentul aflase de la cunoştinţe de-ale sale, care vizitaseră România, că toate clădirile din Bucureşti sînt murdare.

Am străbătut Transilvania, vara trecută, în lung şi în lat. Îmi era dor, în ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, îndeosebi la Cluj, clipe minunate. E în natura regăţeanului, cred, nevoia de a trece, din cînd în cînd, munţii şi de a uita, fie şi pentru puţin timp, de miticismul moldo-vlah.

Nu e cazul ca o limbă să fie incriminată pentru structurile sale fixe, nici măcar dacă acestea par să transmită obişnuinţe mentale şi stereotipuri de tot soiul. Mi se pare o exagerare, de exemplu, încercarea feministă de a schimba termenii masculini cu cei feminini, în situaţii în care identitatea de gen nu e relevantă.

Victoria lui CFR acasă la Manchester United va rămîne în istoria pagubelor marelui club insular. Pentru că CFR e prima echipă din estul Europei care o învinge acasă pe United în cupele europene. Nici ruşii, nici polonezii şi nici cehii n-au izbutit acest lucru, ci românii.

Acum, că avem un nou Parlament ales, îmi fac datoria de cetăţean şi transmit un mesaj pentru oamenii de acolo. Relaţia dintre mine şi Parlament a fost pînă acum un fel de dragoste teoretică făcută praf de practică. Să vă zic de ce.

Spre prînz, îmi trece prin cap că ziua se va scurge fără substanţă, fără semn, fără nici o „justificare“ spirituală. O zi pierdută, „ratată“, ca multe din zilele oamenilor. Dar trebuie, oare, să cauţi mereu, nevrotic, justificări înalte? Să stai mereu la pîndă după sens?

De 1 Decembrie, sîntem un popor minunat. Un duh al concordiei naţionale îşi trece aripa peste capetele noastre, „mîndria de a fi român“ e pe buzele tuturor şi, dacă stăm cu ochii în televizor, trăim senzaţia unei comunităţi vii, animate de valori şi idealuri adevărate.

Nu-mi place Facebook. Nu înţeleg ce mi-ar aduce numitul cont, în afară de grija de a tot posta diverse chestii pe acolo. Nu văd pe cine ar interesa să îmi vadă mie pozele din concediu, pe malul mării, supraveghind copilul care face un castel de nisip. Nu cred în povestea cu like-urile.

Aceasta se poate numi o diversiune reuşită. Ocupaţi cu „traducerea“ în termenii bătăliei politice interne a urmărilor summit-ului eşuat din 22-23 noiembrie privind bugetul Uniunii pentru 2014-2020, aproape că ne-a scăpat din vedere un eveniment mult mai important.

Ofensiva oricărei foste opoziţii ajunse la putere împotriva oricărei foste puteri ajunse în opoziţie este, de fapt, un act de răzbunare. De altfel, pentru a obţine sprijin pasional, competitorii politici folosesc toată retorica proprie răzbunării, şi nu greşesc. În general, oamenilor le e dragă răzbunarea.

La nr. 27 de pe str. Mihai Eminescu este un portar obraznic. Văzînd că o planşă expusă „pentru consultarea publicului“ era lipită pe zidul gheretei de la intrare, m-am apropiat să văd ce mai anunţă Primăria Municipiului despre intenţia de a construi acolo, în mijlocul unei zone protejate şi printre monumente istorice.

Cică într-o zi, un cioban îşi păştea oile pe fundul unei văi pierdute printre munţi. Cum stătea el aşa şi cugeta, sprijinit în bîtă, numai ce apare pe drumul de costişă un minunat Range Rover, care se îndreaptă spre el învăluit într-un norişor de praf.

Au trecut exact 11 ani de la o zi de pomină trăită de angajaţii din Bucureşti ai postului de radio american Europa Liberă. Se aflase că preşedintele Ion Iliescu îi va decora pe veteranii postului, cei care vorbiseră la microfon înainte de 1989, criticînd regimul comunist şi pe conducătorii lui.

Îmi revine în minte, de cîteva zile, o scenă – suprarealistă în felul ei – la care am asistat prin 1992. Nu ştiu misterul mnemotehnic prin care respectivul episod s-a acutizat (uşor obsesional), în interiorul canalelor întortocheate ale minţii mele, după douăzeci de ani.

Observ, din cînd în cînd, cîte o reiterare a surprizei şi a nedumeririi faţă de utilizarea cuvîntului gen în conversaţia juvenilă. Nu e vorba, trebuie precizat de la început, de înlocuirea lui sex prin gen în formularele oficiale, ca efect al unor teorii feministe şi al modelelor străine.

Dacă Iaşi, echipa de la retrogradare, îşi poate plăti jucătorii la zi în timp ce Rapid intră în insolvenţă înseamnă că e vorba doar de bad business. E caz de cai verzi pe pereţi. Şi-apoi dacă Lehman Brothers a dat faliment, ce-i de mirare că nişte milionari făcuţi la apelul cadrelor o dau cu oiştea-n gard?

Republica Moldova mai are nevoie de puţin timp pentru a face drumul său spre UE ireversibil, iar 2013 poate fi anul care va duce ţara spre un nivel cu totul nou al relaţiei cu UE. O premieră pentru Chişinău. Şi pentru UE, în Parteneriatul Estic. 2013 poate fi anul desprinderii sau anul deraierii.

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului.

Consiliul European nu a reuşit să aprobe bugetul, aşa că presa europeană toacă mărunt problema. Se comentează mai ales atitudinea „vinovaţilor“ care, pentru că vor reduceri bugetare, au stricat frumuseţe de consens european.

De cînd cu pre-suspendarea unor fonduri de pe la mediu, dezvoltarea resurselor umane şi creşterea competitivităţii economice, de cînd cu negocierile viitorului buget al Uniunii, banii europeni se bucură (în fine!) de ceva mai multă popularitate în media. Discutăm, dezbatem, tăiem firul în patru.

În general, se consideră că acea criză din 2008-2009 a fost cauzată de împrumuturile bancare excesive şi că eşecul unei reveniri satisfăcătoare provine din refuzul băncilor de a acorda împrumuturi, fiind îndatorate faţă de bilanţurile lor contabile „distruse“.

Boxul românesc era un sport onorabil atunci cînd se ocupa de box. Sport care, în ciuda reputaţiei, are mai multă legătură cu mintea şi cu sufletul decît cu pumnii. În ultimii ani, boxul nostru a intrat în epoca retoricii.

După eşecul referendumului din vară, premierul Ponta a început să dea semnale liniştitoare către exterior. Mai mult ca sigur, a înţeles că degeaba a cîştigat confruntarea electorală internă – şi încă la un scor detaşat – dacă a pierdut pe frontul extern.

Într-un interviu recent, ambasadorul israelian la Bucureşti pleda convingător cauza ţării sale folosind, printre altele, şi argumentul empatiei: „Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar întîmpla dacă Bucureştiul ar fi atacat cu rachete trimise de terorişti“. Mi-am imaginat imediat. Ce am văzut?

În jurul Universităţii, pe laturile de sud şi est, adică lîngă faţadele de la bulevard şi dinspre piaţă, se întind tejghelele, măsuţele sau rafturile unor comercianţi culturali. Cînd n-au nici pe ce să pună cărţile de vînzare, le aliniază pe treptele unor uşi care nu se deschid.

„Trecutul satului Broşteni, Ialomiţa, este legat de numele lui Evanghelie Zappa. Grec de origine, născut în anul 1800 în Labovu din Epirul de Nord, a avut mai multe îndeletniciri în tinereţe, consemnîndu-se îndeosebi participarea sa, între 1821-1829, la luptele pentru independenţa Greciei."

– Fata asta mică a lor e vegetariană! Cînd a mers odată la ţară, la bunici, a văzut cum se taie o găină şi de atunci nu mai vrea să mănînce carne. Întreabă imediat: „Ce-i asta?“. Şi chiar dacă nu cunoaşte animalul, aşa, ca la ţară, refuză să pună în gură sau se ridică de la masă.

Oricum ai da-o, Caragiale e şlagăr. Vorbe şi fraze scoborîte din opera lui fac parte din substanţa limbii vii de la ora asta. E la liber, cum ar veni. E la punctul maxim la care poate ajunge o operă ficţională, la întîlnirea ei cu lumea – trecerea în viaţă şi devenirea, transformarea în parte firească a lumii din care, în fond, a şi venit.

Una dintre dorinţele specifice românului de azi este să aibă „măcar un petic de curte“, adică să fie proprietar al unei case pe pămînt, să nu mai locuiască la bloc. Pînă la un punct, e o reacţie firească la sistemul impus de comunism prin aşa-numitele cartiere-dormitor, de care foarte mulţi încă n-au reuşit să scape.

Îmi oblig studenţii să vină la susţinere cu ei înşişi (fără foiţe, laptop-uri sau Powerpoint-uri). Îi simt puţin stingheriţi, „tehnologizarea“ colegilor lor le creează un complex, complex depăşit totuşi cu succes după primele minute de expunere liberă, autentic-academică.

În primul capitol al Amintirilor din Junimea (recent apărute într-o nouă ediţie, îngrijită de Ioana Pârvulescu), Iacob Negruzzi rememorează o scenă în care a votat secret pentru Petre Carp, împotriva voinţei acestuia şi stîrnindu-i enervarea: „Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă“.

Ce are bugetul UE cu rachetele? Păi, are. Noi, românii părem a avea toate drepturile din lume. Cum a zis Ponta? Interesul naţional nu se negociază? Nu că sună bine? Ne încălzeşte aşa la ficaţi: băă, noi nu negociem interesul naţional! Băi, evreilor, noi nu negociem interesul naţional cînd primim bani de pomană.