Gen. Sau ceva de genul...

Observ, din cînd în cînd, cîte o reiterare a surprizei şi a nedumeririi faţă de utilizarea cuvîntului gen în conversaţia juvenilă. Nu e vorba, trebuie precizat de la început, de înlocuirea lui sex prin gen în formularele oficiale, ca efect al unor teorii feministe şi al modelelor străine. Oricît ar fi de întemeiate explicaţiile teoretice asupra diferenţei dintre natură şi cultură, inovaţia terminologică nu mi se pare, cel puţin deocamdată, asimilată. S-ar putea să fie la mijloc vreo deformaţie profesională, fapt e că folosirea lui gen cu referire la persoane mi se pare întrucîtva comică prin asocierea sa cu analiza gramaticală (de genul feminin fiind, deopotrivă, perdeaua, roata sau constituţia). E o idiosincrazie pasageră: cuvintele pot avea mai multe sensuri, aşa că, foarte probabil, ne vom obişnui şi cu genul persoanelor, care poate fi altul decît genul gramatical.

Surpriza nu este trezită nici de transformarea lui gen în particulă invariabilă de comparaţie: există construcţii paralele, mai explicite („de genul“, „de gen“), iar tendinţa de a forma mijloace de conectare simple, care să nu ceară variaţie flexionară, e atît de răspîndită, încît o asemenea schimbare trece neobservată. În paralel, o evoluţie identică a suferit cuvîntul tip (de tipul..., de tip..., tip...). Gen (cu valoarea lui „ca“) a devenit un mijloc universal de comparare cu un prototip, fiind urmat de orice posibilă ilustrare: „Convoc doar jucători responsabili, gen Rădoi, Ghioane sau Niculae!“ (prosport.ro); „De obicei nu suport nici fructele care sînt foarte acre, gen mere din astea verzi“ (aurarusu.wordpress.com). Avantajul construcţiei (din punctul de vedere al simplificării, al stilului telegrafic) constă în faptul că gen invariabil este urmat de forma standard a substantivelor (nominativ-acuzativ), nu de genitiv: „nu vreau păreri gen cele de mai sus, ci argumente solide“ (babadaglive.com). Gen poate fi urmat chiar de exemple de enunţuri, de citate oricît de ample: „eu nu sînt de acord cu ceva gen «…era prin ’95»“ (comentarii, groparu.ro); „m-am săturat de falsete gen «mîndru că sînt român»“ (teoriataranului.ro) etc. Stilul simplificat şochează doar cînd apare în texte mai pretenţioase, academice, în care aduce un exces de nonşalanţă colocvială.

Uzul cel mai nou şi mai puţin cunoscut al lui gen este reprezentat de contextele în care cuvîntul a devenit o simplă marcă a aproximării şi a relativizării, aplicate enunţului în ansamblu: un mijloc prin care vorbitorul îşi atenuează afirmaţiile sau cererile. În această ipostază, gen apare în oralitate, mai rar în scris (de exemplu, în mesaje rapide şi subiective din Internet). Neobişnuită este şi poziţia sa, în finalul enunţului, unde este rostit cu o intonaţie particulară: „scumpe (pentru ce au în ele) şi nasoale (finisare din ciocan, gen)“ (deceblog.ro, 2008); „Este. În frigider. De porc şi de pui. Gen“ (buddha.voce.ro, 2009). Citatele de mai sus atestă circulaţia cuvîntului în urmă cu cîţiva ani (cînd se pare că exista, pe un post muzical de televiziune, şi o emisiune intitulată România, gen!). De pe atunci, unii îi atestau caracterul de modă lingvistică şi îi sugerau posibila efemeritate: „Mie mi-a plăcut cum sună, l-am folosit în exces o perioadă, iar acum îmi aduc aminte de el doar ocazional“ (buddha.voce.ro).

Nu-mi dau seama care e situaţia actuală, dacă moda e în declin sau a condus la o răspîndire mai mare a construcţiei, în limbajul tinerilor. Există raţiuni ale extinderii: deşi e foarte probabil ca gen să imite o particularitate conversaţională a englezei americane (folosirea informală, interjecţională a lui like, în final de enunţ: „goes there every day, like“, merriam-webster.com), nu e imposibilă nici evoluţia internă: comparaţia cu un prototip implică aproximare, lucru mai evident într-o expresie echivalentă, destul de folosită (chiar în final de enunţ) – ceva de genu’: „Are gust de... şobolan mort sau ceva de genul!“ (softpedia.com); „Afişare aiurea (sau ceva de genu)“ (egaming.ro). Tind să cred că gen nu are cele mai mari şanse de impunere, din motive de analogie şi de specific al limbii: ca şi Naţional Arena, e o structură care poate avea succes la un moment dat, dar fără a deveni (cel puţin aşa sper) un model pentru construcţii similare. Aş paria mai curînd pe ceva de genu’, ca particularitate strict colocvială de a exprima indiferenţa la nuanţe şi distanţarea „cool“ de propriile afirmaţii. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).