Comedia decoraţiilor

Au trecut exact 11 ani de la o zi de pomină trăită de angajaţii din Bucureşti ai postului de radio american Europa Liberă. Se aflase că preşedintele Ion Iliescu îi va decora pe veteranii postului, cei care vorbiseră la microfon înainte de 1989, criticînd regimul comunist şi pe conducătorii lui. La vremea sa, Emil Constantinescu decorase şi el cîţiva redactori celebri (Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Carp, Nestor Rateş, Nicolae Stânişoară). Acum, Radio Europa Liberă împlinea 50 de ani de funcţionare, România avea aspiraţii importante către Alianţa Nord-Atlantică iar Ion Iliescu dorea să dea semne că statul pe care-l conducea era reorientat definitiv către valorile occidentale. Pînă atunci, preşedintele nu fusese tocmai în graţiile jurnaliştilor de la Europa Liberă, care-l criticau frecvent şi îl considerau responsabil pentru mineriade şi pentru turnura greşită pe care o imprimase României după Revoluţie.

Distincţiile se acordau totuşi din partea statului român iar vechii jurnalişti ai postului meritau cu prisosinţă să fie decoraţi pentru că, în izolarea informaţională impusă de regimul comunist, reuşiseră, cu riscuri deloc neglijabile (bombe, asasinate, ameninţări...), să întreţină cea mai importantă fereastră a românilor către lumea liberă. Dat fiind şi precedentul creat de administraţia Constantinescu, atît jurnaliştii în cauză, cît şi managementul american au considerat probabil că pot accepta decoraţiile. Un minim bun-simţ a făcut ca o scurtă perioadă în jurul acelei ceremonii să se instaureze un fel de embargou asupra criticilor la adresa lui Ion Iliescu.

A venit şi ziua cea mare în care cei ce urmau a fi decoraţi trebuiau să meargă la Cotroceni. Conducerea postului a dispus însă ca toţi jurnaliştii, mai vechi sau mai noi, să participe la ceremonie, să asiste la decorarea înaintaşilor. Aşa că, vrînd-nevrînd, ne-am dus cu toţii la palatul Cotroceni, în sala Unirii (pe post de invitaţi, credeam noi), acolo unde altădată mergeam doar ca să transmitem diverse declaraţii. Am fost dirijaţi să ne aşezăm pe latura cu geamuri, în rînd cu cei ce urmau să primească decoraţii, printre care Ioana Măgura Bernard, Constantin Alexandroaie, Neculai Constantin Munteanu, Şerban Orescu, Emil Hurezeanu, Mary Georgescu (pe unii nici nu-i mai văzusem, dar îi recunoşteam după vocile pe care le auzisem la radio în copilărie). De pe latura opusă asistau o mulţime de personalităţi politice şi culturale (de la Radu Vasile la Octavian Paler). Cu Nicolae Văcăroiu de-a dreapta lui, Ion Iliescu a ţinut un discurs în care a omagiat fără rezerve activitatea Europei Libere din anii comunismului. Printre altele, a spus că, deşi era finanţat de americani, postul Europa Liberă putea fi socotit ca fiind eminamente românesc, pentru că promova şi menţinea în atenţie toate valorile autentice româneşti.

Şi s-a ajuns la partea cu decoraţiile. Invitaţii au început să fie strigaţi pe rînd. Momentul culminant a fost cînd Ion Iliescu a dat să înfigă acul decoraţiei în reverul hainei lui N.C. Munteanu. Acesta i-a spus că, în sfîrşit, şi el, preşedintele, avea ocazia să-i întoarcă înţepăturile. Decoraţi au fost şi conducătorii americani de atunci ai Europei Libere, Thomas A. Dine şi Jeffrey Trimble. S-au terminat însă decoraţiile mari şi au început diplomele de merit. Spre uluirea noastră, au început să fie strigaţi şi jurnaliştii angajaţi după Revoluţie. Ne-am uitat unii la alţii. Ne-am zis că o fi vreo greşeală. Dar odată strigat, nu mai aveai încotro, trebuia să înaintezi în luminile rampei, să dai mîna cu Ion Iliescu şi să primeşti distincţia. Am înaintat şi eu. Ion Iliescu mi-a întins o mînă puternică. Privirea îi era rece, zîmbetul profesional, de om obişnuit cu asemenea ceremonii. (Aceeaşi atitudine aveam să i-o remarc ulterior, cînd Şerban Orescu îi spunea că apreciază atitudinea sa din acel mandat în care, după cum spunea el, preşedintele părea să încerce a aduna la un loc tot ce e mai bun în România. Era o conversaţie de curtoazie, Ion Iliescu părea să asculte zîmbitor, dar cred că nu auzea nimic, se gîndea la cu totul altceva.)

În sfîrşit, am „încasat“ diploma din mîinile preşedintelui şi m-am dus undeva în spate, uşor năuc. Confuzia mi s-a transformat în amuzament cînd am citit ce scria pe diplomă: „Pentru merite deosebite în lupta împotriva totalitarismului comunist“. Pe lîngă că nu-mi ştiusem pînă atunci astfel de merite, mi se părea teribil de nostim să primesc, din partea preşedintelui Iliescu, recunoaşterea a ceva ce nu făcusem. Ceremonia s-a încheiat rapid şi, cînd încă mă holbam la diplomă, am primit un pahar de şampanie. Apoi m-am trezit brusc faţă în faţă cu Nicolae Văcăroiu, care tocmai ridica paharul zicînd: „Hai noroc, măi băieţi!“. Am ciocnit. Am băut. Mi-am zis că ceremoniile astea sînt întotdeauna însoţite de încurcături şi lucruri false. Se pare că şi decoraţiile sînt de multe ori pentru cine se nimereşte, nu neapărat pentru cine se pregăteşte. Am aflat apoi cum se ajunsese la „decorarea“ noastră, a jurnaliştilor de după 1989. Nu fusese pusă la cale – aşa cum bineînţeles unii voiau să creadă – de către Ion Iliescu, în intenţia de a ne compromite, ci chiar de către cineva din partea postului nostru care, neştiind prea bine cum să facă distincţia, unde să tragă linia între seniorii (unii se pensionaseră, alţii mai lucrau încă) care meritau şi juniorii care nu meritau, a decis să evite eventuale probleme, trecînd pe listă pe toată lumea. În ce mă priveşte, m-am considerat subiect al unei încurcături clasice, specifice unei ţări în tranziţie. N-am luat niciodată decoraţia în serios, că doar nici n-o meritam. Cîţiva ani mai tîrziu însă, unii au dat înapoi distincţiile, în semn de protest, după ce Ion Iliescu a acordat decoraţii similare unor persoane antisemite şi xenofobe. Printre cei care le-au returnat erau şi jurnalişti de după 1989 care primiseră acele diplome, ca şi mine, doar de formă. În schimb, le-au dat înapoi de-a seriosul. La momentul primirii decoraţiei, directorul general al postului, Jeffrey Trimble, a declarat că o acceptă în calitate de manager, şi nu de jurnalist. El ştia foarte bine principiul sănătos potrivit căruia un jurnalist nu trebuie niciodată să primească decoraţii din partea autorităţilor.