Priorităţi rurale
„Asta e cea mai mare tîmpenie care am auzit-o…“ se burzuluieşte Tilică. „Tîmpit eşti tu, mă, că nu pricepi nimic, zici că eşti prostu’ satului“, îi trînteşte sec frat-su, Costel. Nea Gingaşu gestionaru’ nu se bagă între ei. S-a obişnuit să îi vadă certîndu-se, de la „calcaroasa“ (nume de alint pentru votca ieftină care se bea de obicei la magazin) numărul patru în sus. „E, zici…“ mormăie el, totuşi. „Băi, mă lăsaţi? Ce puii mei să bage ăştia întrenet la şcoală… Leana-i cocoşată de cîte găleţi de apă cară-n casă şi voi o frecaţi cu întrenetu’ vostru.“
Un minut a durat liniştea. Nu erau impresionaţi de grija lui Tilică pentru nevastă. Era prefăcut. Muierea d-aia e muiere, să ţină casa. Aici, altul era necazul. Să-i spună, să nu-i spună? Gingaşu tace, că nu era treaba lui. Costel, însă, i-o trînteşte scurt. „D-apăi de, frate, nici tu nu eşti prea harnic.“ De acum, intrau în normal. Erau la a cincea „calcaroasă“. De douăzeci de ani, aceeaşi discuţie. Că Tilică e mai puturos, stă tot la chirpic, cu buda-n curte, în casa părintească. Costel, fratele mai mare, se însurase cu o fată bogată. Acum avea casă cu termopane, cu fosă septică şi pompă în fîntînă, trasă la boiler electric, pentru apă caldă. Nu-i vorbă, era şi ceva mai harnic. De fapt, era chiar obsedat de serele şi solariile lui. A vrut să îi arate lu’ socră-su că e vrednic şi că i-a meritat fata. Muncea de rupea, vindea bine roşiile şi ardeii, în piaţă, la Bucureşti. Într-un fel, degeaba a muncit atît. Frat-su tot îi zicea că s-a „măritat“, socrii îi mai aminteau la cîte-un şpriţ că a venit doar cu ţolul de pe el la ei în casă. „Să-i ia naiba că nu cînta cocoşul lor pe gardul meu“, îşi tot spunea Costel, de fiecare dată.
Acum se luaseră de la ideea primarului. Cică să dea din bugetul comunei într-un nu-ş’ ce proiect european să bage „întrenet“ la şcoală. Costel era mulţumit de plan. Fi-sa era clasa a VII-a, era bună la carte şi avea de gînd să o dea la Bucureşti la liceu. Acasă avea un abonament din ăla, pe mobil, cam scump. Dar nu avea ce face. Îi trebuia copilului. În plus, s-a prins şi de el curiozitatea şi a început să se bage încet-încet şi el pe net. Întîi timid, peste umărul copilului. Dup-aia a prins curaj şi a început să se dea singur cu calculatorul, noaptea, după ce se culcau toţi ai casei. A găsit şi vrute şi nevrute pe-acolo, dar nu-i spune lu’ frat-su, că ăla e tîmpit la cap şi-l zice la tot satu’.
Tilică era ofticat. De ce să-i bage net d-ăla şi să dea toţi banii pe el? Mai bine bagă apă şi canal. Începuse acu’ doi-trei ani să sape, dar s-au terminat banii şi a rămas lucrarea neterminată, că n-au mai avut pentru staţia de epurare. În plus, comuna e lungă rău, pe vreo şapte kilometri, înşirată pe lîngă drumul naţional. Au trebuit conducte la greu. Tocmai bine, cu banii ăştia să termine ce-au început. Că nu toţi au norocu’ lu’ frat-su, să aibă bani din zestrea nevestii, să-şi facă fosă şi să-şi tragă apă cu submersibila. „Nu mă enerva, Tilică, nu mă enerva! Ce bani mi-au trebuit? Submersibila e un milion jumate, groapa de fosă am săpat-o io şi pe cimentu’ de şapă am dat banii pe două zile de roşii. Nu-ţi beai banii la Gingaşu, aveai şi tu. Da’ pe tine te doare-n c…, puturos ai fost de cînd te ştiu. Şi fără ambiţie, mă. Aia e, n-ai ambiţie.“
Gingaşu şterge liniştit nişte pahare. Îi asculta pe-ăştia doi, cu oarecare detaşare. El ştie ce ar trebui făcut. Să renoveze stadionul comunal. Fiind şi ales în Consiliul Local, o să bage el strîmba. Dă-i în mă-sa pe ăştia cu prostiile lor, cu netu’ sau canalizarea. Stadion trebe. Comuna e aproape de oraş, bagă un teren de sintetic, fac reclamă şi vin şmecherii să joace, în weekend. În plus, dau o şansă la copiii ăştia din sat. Care a reuşit cu învăţătura? Cu sportu’ poate fac ceva în viaţă. Iar bufetul lui e chiar strategic pus, exact în poarta stadionului. Zîmbeşte misterios şi îşi lasă clienţii să se certe în legea lor. Mîine are şedinţă la Primărie. Ştie deja ce să facă.
Personajele sînt (parţial) inventate. Aceeaşi discuţie, în termeni mult mai sofisticaţi, abstracţi şi greoi, ar trebui să se poarte pe la niscai ministere. S-ar chema „Priorităţile programului de dezvoltare rurală în perioada de programare bugetară 2014-2020“.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
foto: L. Muntean
