Moscova nu mai are răbdare cu noi. Dar cui îi pasă?
Republica Moldova mai are nevoie de puţin timp pentru a face drumul său spre UE ireversibil, iar 2013 poate fi anul care va duce ţara spre un nivel cu totul nou al relaţiei cu UE. O premieră pentru Chişinău. Şi pentru UE, în Parteneriatul Estic. 2013 poate fi anul desprinderii sau anul deraierii. Rusia şi-a activat sau pregăteşte să activeze resorturile de scurtcircuitare a negocierilor UE – Chişinău care merg bine pe trei din „fronturile-cheie“: acordul de asociere, cel comercial şi planul de liberalizare a vizelor.
Cu ce vine, „la schimb“, Rusia? Cu un şantaj, în plasa căruia a căzut Kievul, pe preţul energiei în care ia captivă şi Transnistria, pe influenţa economică asupra Tiraspolului şi pe o necunoscută uniune vamală, de inspiraţie europeană, dar promovată de comunişti. Guvernul de la Chişinău trebuie să evite confruntările directe. Atitudini deschise antiruse încercate de Ucraina sub Iuşcenco sau de Georgia sub Saakashvili au constituit pretexte folosite de Rusia pentru a bloca occidentalizarea acestor ţări, care apoi au schimbat direcţia, odată cu schimbarea de putere.
Paradoxal, dar contrareacţia Rusiei e un semn al succesului previzibil: cîtă vreme apropierea Moldovei de UE părea ceva îndepărtat, Moscova îşi permitea să joace rolul unui lider îngăduitor. Cînd dosarele de negociere se apropie de finalizare, Rusia acţionează ca un hegemon trădat de un stat pe care îl credea suspus. Din 2009 încoace, Moldova a dus negocieri în ritm rapid cu Uniunea Europeană, în 2013 ar putea culege roadele. Sau nu.
Primul şantaj al Rusiei: cel energetic. Ce spune practic Rusia, Chişinăului? Dacă nu abandonaţi planurile de integrare energetică cu Europa, vă tăiem gazul şi vă cerem şi banii pe gazele consumate de Transnistria. Rusia dă gaz transnistrenilor, facturile sînt încasate de guvernul de la Tiraspol şi banii rămîn la el. Dar Rusia calculează datoria şi zice că facturile ar trebui plătite de Chişinău. Un joc pervers în care iei la palme victima şi zbieri să vină poliţia. Cînd e iritat, Kremlinul le aminteşte moldovenilor de această „datorie“. Problema Rusiei e însă că de această dată îşi supralicitează poziţia: brutalitatea poate că sperie pe termen scurt, dar pe termen lung creşte motivaţia Republicii Moldova de a scăpa de dependenţa energetică de Moscova.
„Putem spune partenerilor noştri ruşi: dacă aplică astfel de măsuri... atunci noi nu putem avea încredere pe termen lung în problema securităţii energetice. Republica Moldova e un test pentru un parteneriat echitabil.“ Asta a declarat imediat Günther Oettinger, Comisarul UE pentru Energie. Tot el a vorbit direct de „şantaj“, a declarat că e „inacceptabil“ şi a cerut statelor membre să aibă o poziţie unitară de sprijin a Moldovei. E foarte important că Oettinger a legat tema relaţiei energetice R. Moldova – Rusia, de tema relaţiei Bruxelles – Moscova.
Declaraţiile vin pe fondul unei nervozităţi majore în relaţia Comisia Europeană – Rusia tocmai în zona energetică. Directoratul pentru Competiţie din Comisie a anunţat o amendă de zece miliarde de euro pentru Gazprom pentru abuz de poziţie dominantă. Preşedintele rus Vladimir Putin a acuzat o motivaţie politică, iar strategia curentă a Rusiei e că va pune cu botul pe labe Directoratul pentru Competiţie al Comisiei prin presiune politică asupra statelor membre. O astfel de atitudine poate însemna două lucruri: fie Vladimir Putin nu ştie foarte multe despre Uniunea Europeană, fie, dacă ştie, UE este pentru liderul de la Kremlin un animal politic pe care nu îl înţelege. Va pune Rusia cu botul pe labe Comisia? Puţine şanse. DG Competition a adus la ordine companii uriaşe, ca Microsoft şi Boeing, şi a lansat investigaţii chiar împotriva unor companii energetice europene. Mamuţii energetici german şi francez EoN şi GDF au primit amenzi de peste jumătate de miliard de euro fiecare pentru înţelegeri de împărţire a pieţei în Germania şi Franţa. Compania italiană ENI a fost forţată să permită accesul altor distribuitori la reţelele de gaz din Italia. Cu toate astea, Putin crede că va da cîteva telefoane şi va pune cu botul pe labe Comisia. Şi nu e doar amenda uriaşă, ci şi faptul că se cere ca Gazprom-ul să renunţe la interdicţiile de revindere a gazelor şi să permită accesul altor distribuitori la reţele. Adică i se cere Gazprom-ului să renunţe la modelul său de afaceri în Europa. UE e principalul client al Gazprom, iar Gazprom e principalul contributor la bugetul Rusiei. De unde Putin plăteşte pensii şi salarii ca să stea la putere. Înţelegeţi legătura?
Deci, Putin nu va pune Comisia cu botul pe labe. Timpul curge în favoarea Moldovei şi în defavoarea Gazprom. Chişinăul are nevoie de timp ca să scape de dependenţa (100% importuri din Rusia). Anul viitor, România va termina de construit gazoductul Iaşi – Ungheni, care va lega cele două pieţe de gaze. Petrom promite ca din 2015 să vîndă gaze descoperite acum în Marea Neagră (echivalent consumul pe 80 de ani al Moldovei). Nu înseamnă că nu vor mai exista importuri din Rusia, dar altfel negociezi cînd ai alternative. În cîţiva ani, geografia energetică se schimbă.
De altfel, tentaţia unor acorduri politice cu Rusia pentru cîştiguri economice de la Gazprom este oricum o iluzie. Deja există o cazuistică a modului în care binomul Rusia – Gazprom încearcă să împace şi capra, şi varza – adică să urmărească şi scopuri politice, şi cîştiguri economice – sfîrşind prin a-i înşela pe partenerii de dialog aflaţi în poziţii vulnerabile. Astfel, în urma acordurilor cu Ucraina din 2010 prin care trebuia să scadă preţul la gaze în schimbul prelungirii şederii flotei ruse în apele ucrainene, Kievul a crezut că obţine o reducere, dar acum plăteşte la fel de mult ca R. Moldova. Nicu Popescu, analistul moldovean cu anvergură europeană, are dreptate cînd suspectează că Rusia va reveni la preţul maximal odată ce va reuşi să strice relaţiile dintre R. Moldova şi UE. Dacă va reuşi.
Al doilea dosar complicat: acordul comercial cu UE şi baricada de la Tiraspol. Republica Moldova şi UE au negociat rapid, pe parcursul lui 2012, viitorul acord comercial (DCFTA). Aceasta ar reprezenta o nouă etapă, în care practic Republica Moldova ar deveni de facto parte a spaţiului economic european. Exportul spre statele UE ar fi condiţionat doar de respectarea anumitor standarde (de origine a mărfii, de calitate, fito-sanitare). Cînd DCFTA va intra în vigoare, firmele din Transnistria (care acum exportă în UE pe cotele de export ale Moldovei) au două alternative: ori se supun regimului DCFTA, ca şi restul companiilor din Republica Moldova, ori exportă spre UE plătind taxele vamale. Evident, dat fiind că preţul este un avantaj competitiv important al transnistrenilor (şi pentru că multe mărfuri sînt produse cu gaz gratis din Rusia), o asemenea schimbare ar influenţa masiv exportul spre UE.
Negocierile oficiale au avut loc între guvernul de la Chişinău, singurul legitim în discuţiile internaţionale, şi Comisia Europeană. Dar cele două părţi au încercat să includă Tiraspolul, invitat ca observator la rundele de consultări, extrem de complicate din punct de vedere tehnic. Practic, guvernul moldovean şi experţii Comisiei Europene negociază condiţii tehnice şi perioade de derogări pentru liste care includ mii de produse şi de standarde. Dat fiind nivelul de industrializare mai ridicat din Transnistria, guvernul de la Chişinău nu avea expertiza tehnică necesară să acopere şi toate ramurile economice prezente în Transnistria. De aceea, oficialii moldoveni au cerut prezenţa unor experţi de la ministerele de linie din Tiraspol. Spre surpriza negociatorilor, Tiraspolul şi-a redus prezenţa la un singur diplomat, ales pentru că ştia engleză, însă fără cunoştinţe tehnice. Am vorbit cu oameni de afaceri de la Tiraspol, mi-au zis că ştiu de problemă, dar de cîte ori au încercat să o discute cu guvernul, li s-a spus să nu se bage: e o chestie politică. Comisia Europeană a încercat să comunice direct cu companiile din Transnistria şi a organizat o masă rotundă (în septembrie 2012), unde experţii europeni urmau să meargă pentru a informa direct companiile de peste Nistru. Guvernul de la Tiraspol a anulat evenimentul în ultimul moment.
Ce anume vrea Tiraspolul în acest dosar? Nimeni nu înţelege. Închiderea pieţei europene ar fi o lovitură serioasă pentru economia transnistreană, oricum fragilă, subvenţionată şi captivă grupurilor de interese. „Nouă ne convine piaţa europeană, e mult mai sigură. Să ştiţi că, deşi zic că sînt prietenii noştri, e foarte greu să exportăm în Rusia, sînt fel de fel de şicane şi mereu trebuie să ai pe cineva de acolo ca să poţi intra pe piaţă, e corupţie mare“ – îmi zice acelaşi om de afaceri transnistrean, într-o engleză impecabilă. De unde atitudinea obstrucţionistă a guvernului de la Tiraspol împotriva propriei economii? (există angajamente ca acordul comercial să fie semnat în 2013). S-a mai întîmplat înainte de 2006, cînd UE şi Moldova negociau tot preferinţe comerciale – Rusia şi Transnistria au spus că e blocadă economică şi că e dezastru umanitar şi au provocat o întreagă criză diplomatică. Dar nu a fost dezastru, dimpotrivă, pe baza negocierilor de atunci, UE a devenit cel mai important partener comercial al Transnistriei. Dat fiind precedentul dinainte de 2006, sînt motive să aşteptăm o strategie a victimizării. De fapt, Transnistria a ales să nu fie parte din negocieri. Se vor speria europenii de scandal?
Pericolul numărul trei. Partidul Comuniştilor face agitaţie de stradă pentru aderarea la Uniunea vamală Rusia – Belarus – Kazahstan. E un subiect fierbinte în Moldova. Sînt două mari probleme cu această campanie politică – o necunoscută şi o minciună. Necunoscuta: PCRM propune populaţiei aderarea la ceva ce nu există decît în formă incipientă şi nu se ştie cum va funcţiona. Uniunea vamală face parte din ideea mai largă formulată de Vladimir Putin, care doreşte să refacă spaţiul de influenţă fost sovietic, începînd printr-o uniune economică ce va continua apoi spre una politică. Deocamdată, a convins doar Belarus şi Kazahstan. Tot teoretic, Putin doreşte să copieze modelul european – de la integrare economică spre cea politică. Uniunea vamală cu Rusia şi alte state mai mici nu va avea instituţii-arbitru cu adevărat independente, aşa cum este Comisia Europeană în cazul UE. Este şi motivul pentru care Ucraina nu a aderat. Şi cum ar putea adera Moldova la o uniune cu care nu are graniţă comună e şi mai misterios. Minciuna: Propaganda PCRM afirmă că aderarea la Uniunea vamală cu Rusia este compatibilă cu aderarea la spaţiul economic european şi cu aderarea viitoare la UE. Am întîlnit în R. Moldova mulţi oameni, chiar bine intenţionaţi şi cu orientare pro-europeană, care cred acest lucru. Practic, oamenilor li se vinde un sentiment de confort: nu trebuie să alegeţi între Est şi Vest, putem avea relaţii privilegiate şi cu unii, şi cu alţii. Aceasta este o minciună. UE în sine este o uniune vamală şi una economică. Prin DCFTA, R. Moldova intră de facto în uniune economică cu UE. Aderarea la Uniunea Rusia-Belarus ar însemna încetarea acestui parcurs. R. Moldova nu poate fi membră a două spaţii economice diferite. R. Moldova deja exportă cel mai mult spre UE şi se integrează în această piaţă, care este predictibilă, cu reguli comune şi cu arbitri independenţi de implementare a acestor reguli (instituţiile europene). Deocamdată, asistăm la o campanie virulentă a PCRM bazată pe minciună şi care are ca scop evident să destabilizeze actualul curs european al ţării.
(acest text este un rezumat adaptat al unui raport pe care l-am publicat cu ocazia vizitei lui Manuel Barroso la Chişinău. Raportul se intitulează „2013: Anul cheie pentru integrarea Republicii Moldova – Rusia strînge şurubul, UE trebuie să fie alături de Chişinău“ şi poate fi citit integral pe site-ul www.crpe.ro)
