Peticul de curte

Una dintre dorinţele specifice românului de azi este să aibă „măcar un petic de curte“, adică să fie proprietar al unei case pe pămînt, să nu mai locuiască la bloc. Pînă la un punct, e o reacţie firească la sistemul impus de comunism prin aşa-numitele cartiere-dormitor, de care foarte mulţi încă n-au reuşit să scape, un fel de revers al urbanizării forţate. Dincolo de asta, e probabil şi un individualism caracteristic cu rădăcini mai vechi, care deseori strică orice încercare de comuniune prea apropiată. Am întîlnit oameni sătui nu de blocurile ceauşiste, ci de coabitarea cu vecinii într-un condominium luxos, nou construit. Nu reuşeau să se înţeleagă cu administrarea piscinei, a terenului de sport sau a curţii comune. A tînji după „peticul de curte“ înseamnă şi că vrei să ai de-a face cît mai puţin şi mai de departe cu vecinii cei imposibili. (Am observat că în Europa Occidentală dorinţa asta nu e aşa de arzătoare. Chiar şi oameni înstăriţi suportă mai uşor să locuiască în imobile cu mai multe familii şi chiar să stea cu chirie. Ştiu să profite de avantajele administrării în comun a unor lucruri, ştiu să reducă eficient eventualele inconveniente şi nu-şi pun gratuit beţe în roate unii, altora. În general, deţin ştiinţa de a se bucura de beneficiile unui oraş.)

Pînă la mult doritul „petic de curte“, românul trece însă probe de foc. Mai ales, după ce mulţi au priceput că „vilele“ „la cheie“ ale aşa-numiţilor „dezvoltatori imobiliari“, în noi „cartiere rezidenţiale“, sînt pînă la urmă tot un fel apartamente într-un bloc desfăşurat pe orizontală, cu vecini prea apropiaţi şi facilităţi reduse, la preţuri nejustificate. Şi au ales soluţia să-şi construiască singuri casa, fie în regie proprie, fie apelînd la firme specializate. În ambele situaţii însă, bieţii oameni dau piept cu meseriaşii. Un adevărat război care vine după o prealabilă încălzire a nervilor prin hăţişurile tărăgănatei biro-corupţii a autorizaţiilor.

Se face astfel că nenumăraţi femei şi bărbaţi destoinici ajung să se specializeze forţat într-unul din cele mai alambicate domenii. Întîi descoperă ce sînt alea PUG, PUZ şi PUD. Unii află că demolarea unei construcţii preexistente presupune nu doar o autorizaţie, ci şi un plan de demolare făcut după toate regulile, de un arhitect. Alţii descoperă că un teren, deşi intravilan, nu e neapărat şi construibil, că poate fi şi arabil. Toţi vor trece prin succesiunea planurilor: de arhitectură, de structură, de instalaţii – fiecare cu specialistul şi costurile proprii. Vor vedea cum Primăria poate respinge planul arhitectului dacă nu e plătit şi proiectantul local, „agreat“ de autorităţi, cum inspectorii vin să caute nod în papură... Vor învăţa cum se face un studiu geotehnic, cum se obţine o autorizaţie de la pompieri, una de la compania de electricitate, o alta de la cea de gaze şi o a treia de la apă. Astea sînt într-un foarte, foarte scurt rezumat.

Se începe apoi organizarea de şantier: cazare muncitori, tras curent şi săpat „budă“ temporară. Imediat apar şi rapidele cursuri practice de specializare în fundaţii, ciment, fier beton şi stîlpi de susţinere. Unde e nevoie de cifa simplă şi unde de cea cu elefant. Care-i diferenţa dintre cofrajul din lemn şi cel din tego. Uite aşa se toarnă şapa, uite aşa se face placa. Ai pus hidroizolaţie guttabeta. Dar ai auzit de hidroizolaţia lichidă (!?). A nu se uita, în orice caz, bănuţul de argint din fundaţie. Se numără sacii de ciment precum steagurile lui Pristanda. Se face importanta diferenţă dintre bolţari, BCA, BCU şi cărămidă. „Boiandrug numai acolo sau şi aici, şefu’, că poate vă răzgîndiţi vreodată la amplasarea geamurilor.“ Iată şi cum se profilează bovindoul (strîmb, de-ţi vine să zici că şi meseriaşii sînt nişte bovindoi). Iaca şi cum e centura, cît durează uscarea, cum stau popii. Trec săptămînile şi lunile, mai răsar ziduri strîmbe şi dimensiuni greşite, sînt „bovindoi“ goniţi. Vin echipe noi. În sfîrşit, se ajunge la acoperiş. De acolo, nimic nu se mai mişcă fără crenguţa de brad şi ştiuleţii de porumb. Noroc că încep numele frumoase: şarpantă, capră şi căpriori, cosoroabă, astereală (aveţi grijă să vă facă totodată sageacul şi pazia, nut şi feder). Dacă lucrează bine, nu apar caplamale. E momentul în care femeile descoperă cu surprindere că dulapul nu e doar cel de haine, că pluralul poate fi şi dulapi şi că blana poate fi şi din lemn. Tot aşa cum logica bărbaţilor a fost contrariată cînd li s-a spus că, dincolo de amprenta la sol, suprafaţa utilă nu e totuna cu cea locuibilă.

Mai departe, ţiglă metalică (de fapt, o tablă), ţiglă ceramică, olane, solzi bituminoşi sau onduline? Plăci OSB (nu USB). Mînă curentă la scară, ce frumos... Şi baluştri... (sau parmaclîc). Dar e şi mizeria cu adezivii, aditivii, amorsele, chiturile, tencuiala, tinciul, gletul. Mai simplu cu rigips. Şi întrebările fundamentale. O laşi să se usuce peste iarnă sau peste vară? Tencuială pieptănată sau nu? Decorativa înainte sau după termopane? Polistirenul, scîrţîietoarea cu care ne jucam în copilărie, e acum extrudat sau expandat. Ce important ar fi un lăcrimar.

Instalaţiiii!! Tuburi Bergman, PVC? Centrală pe gaze sau pe lemne? Pe lemne, simplă sau cu gazeificare? Peleţi? Ce-s ăăăăia? Convector? Electrică e scumpă. Ar fi şi panourile de infraroşu, cu beneficii terapeutice, şi scapi şi de centrală, de calorifere şi ţevăraie. Nu-ţi mai trebuie fitinguri: nici coturi, nici t-uri, nici nipluri. Doar la instalaţia de apă. Pexal, propietilenă sau cupru?

Muncitorii scapă boilerul peste faianţă. Se sparg vreo două plăci. „Animaaaale!“ Paguba e totuşi mai mică decît cînd au spart chiuveta italienească. Şi nu e tot aşa frustrant ca atunci cînd s-au furat toate cablurile din pereţi. Nebunia adevărată vine cu finisajele. Că mai sînt şi parchetul şi gresia şi plintele şi faianţa şi uşile şi feroneria şi gardul şi grădina şi magazia şi băile cu ale lor şi bucătăria cu ale ei şi mobila şi lămpile şi draperiile... De şemineu am uitat. Inaugurarea? La balamuc. Era mai bine la bloc.