O dilemă (veche), RATP
Îmi revine în minte, de cîteva zile, o scenă – suprarealistă în felul ei – la care am asistat prin 1992. Nu ştiu misterul mnemotehnic prin care respectivul episod s-a acutizat (uşor obsesional), în interiorul canalelor întortocheate ale minţii mele, după douăzeci de ani. Poate pentru că s-a petrecut în octombrie. Îmi amintesc acest detaliu cu precizie: se apropia sărbătoarea Sfintei Parascheva, iar Iaşiul fusese cuprins de frenezie. Eram un fidel client al RATP-ului, în acele timpuri, şi cîştigasem, desigur, o anumită dexteritate în călătoriile cu tramvaiul supraaglomerat, fie suspendat pe scară, cu pletele (juneţii) în vînt, precum DiCaprio şi Winslet pe Titanic, fie strivit pe vreun geam, asemenea muştelor năuce la sfîrşitul verii. Mă rog, amănunte de „culoare locală“. Urcînd eu aşa odată, tronca-tronca, Dealul Copoului, alături de alţi vreo cinci sute optzeci şi patru de voiajori reatepişti – la fel de vioi ca sardelele greceşti într-o cutiuţă uleioasă –, aud o remarcă ostilă, în imediata mea apropiere: „Mari nesîmţîri pi tineretu’ di azi! Păi, pi vremea lu’ Ceauşăscu, nu sî putea sî vezi om batrîn în pişioare lîngî ditamai fata mari pi scaun, aşezatî ghini mersî“. Vorbise cu năduf o femeie de vreo şaptezeci şi cinci de ani, lipită ameninţător de tînăra ocupantă a unei băncuţe din obositul vehicul. „Ehe, vremuri bune, doamnă“, o acompanie un bărbat de aproximativ acelaşi leat. „Adolescenţii de astăzi l-au pierdut pe Dumnezeu. Se pun pe ei înşişi în centrul lucrurilor şi cred că pot schimba lumea. Omul e pierdut fără Creatorul său.“
Între timp, fata – îmbujorată de jenă – se ridicase cu greu, făcîndu-i loc bătrînei. Femeia se aşeză imediat şi continuă exerciţiul de solidaritate, început de congenerul ei moralist, congener pe care, totuşi, după modul inedit de apelare, părea să-l perceapă drept mult mai tînăr: „Apăi, aşa-i, maicî, nu mai merji lumea la bisericî, tăţi îs îngrijoraţi numai di iei, n-au răgaz pentru Domnul Iisus şi Maiculiţa Domnului“. Se închină atent, plină de simţ de răspundere. „Nici o îndoială, doamnă“ – replică bătrînelul, forţîndu-se să ajungă lîngă scaunul tovarăşei de idei – „egoismul constituie cauza acestei căderi etice şi spirituale. Pe undeva, grija pentru propriul sine devine, în egală măsură cu mîndria, păcat primordial. Uitînd de ceilalţi, Îl uiţi pe Cristos. Fiecare cui bătut în edificiul eului tău se transformă într-un cui bătut în sicriul personal. Omul nu se construieşte pe sine, atunci cînd pleacă singur la drum, ci se deconstruieşte, adică se distruge. Construcţia adevărată rămîne cea în Cristos!“ Baba se închină din nou: „Sî va dea Dumnezău sănătati, cî ghini grăiţi! Aproapi ca Parintili nostru Vasilicî din Tomeşti, sî-l ţinî Hristos ani lungi pi pamînt (îşi făcu din nou, încărcată de evalvie, o cruce mare, n.m.). Mari-i Dumnezău şi Maicuţa Lui, cî, uiti, dă luminî la omu’ credincios“. Urmă iarăşi semnul crucii. Deodată însă, întoarse o privire cam saşie către prietenul de călătorie, de parcă ar fi observat ceva nelalocul lui. Zise pe un ton diferit al vocii: „Da’ matali di ci nu ti-nchini? N-ăi fi vrun sectar din aşela, Doamni fereşti?“.
„Doamnă, nu judecaţi“, spuse domnul precipitat. „Aşa este scris – să nu judeci! Cristos vă primeşte în sînul Lui, pentru că vă iubeşte personal. Nu are nevoie de intermedierea ritualurilor false, inventate de om, în egoismul lui structural.“ „Ptiu“, strigă bătrîna ca şi cum ar fi fost friptă cu ulei încins. „Piei, satanî! Apîrî-mî, Maicuţî Paracheva! Du-ti di-aici, du-ti, sî nu ti văd, sectaruli!“ „V-aş atenţiona că dumneavoastră sînteţi o oaie rătăcită. Oricînd vă pot trimite două surori din comunitatea noastră, pentru a vă arăta calea cea dreaptă.“ „Du-ti, ghiavoli, tu n-auzi!? Spurci Sfînta Sărbătoari! Apăi, din aiştia îmi erai? Batî-ti Dumnezău sî ti batî, pagînuli!“ „Doamnă, permiteţi-mi să vă explic puţin realitatea lui Cristos.“ Moşneagul încerca, din răsputeri, să se strecoare lîngă scaunul babei. Tînăra ridicată anterior în picioare, vizibil deranjată, i-a spus, destul de tăios, vajnicului predicator: „Vă rog să nu vă mai împingeţi: nu este loc!“. Bătrînul renunţă subit la convertirea reatepistă şi coborî, aparent cam ofuscat, la prima staţie. După un timp, enoriaşa Părintelui Vasilică din Tomeşti ridică ochii spre tînăra de lîngă ea şi îi zise: „Sî-ţi dea Dumneazău sanatati, maicî! Ghini cî l-ai oprit pi satan! Aista iera în stari sî ma strîngî şi di gît... Da’ uni merji aşa dimineaţî?“. „La Universitate“, răspuse domnişoara neutru. „Brava, maicî! Uiti ci tineret bun aviem în zîua di azi!“ Am coborît la următoarea oprire cu patru vertebre spinale tasate. Îmi şoptii, amărît, în barbă: „Vai di schinarea me!“.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
