Străini şi străini

Am ascultat de-a lungul timpului unele remarci făcute de oameni de prin alte părţi. Le consemnez ca să nu rămîn cu totul în afara obsesiei noastre colective legate de felul în care apărem în ochii străinilor. La Madrid, tipul care ne-a închiriat apartamentul aflase de la cunoştinţe de-ale sale, care vizitaseră România, că toate clădirile din Bucureşti sînt murdare.

Cam aceeaşi impresie o avea şi chelnerul român care, într-un decor natural excepţional, la o cabană din Cortina d’Ampezzo, după ce ne-a omenit cum se cuvine, ne-a întrebat cum Dumnezeu putem trăi în Bucureşti fără să ne sufocăm.

Gazda de neuitat din Toscana ne spunea că românii şi albanezii sînt o mare pacoste pentru italieni (ştia că sîntem români). Ulterior, recunoştea că, de fapt, chinezii sînt cei mai răi. Dar şi germanii care criticau stilul mediteraneean de viaţă, cu siesta şi celelalte, nu erau pentru ea decît nişte idioţi.

A mai fost şi englezoaica pe care am şocat-o, povestindu-i în amănunt, pe la jumătatea anilor ’90, despre cum funcţionau relaţiile din economia şi politica României, cu corupţia şi instabilitatea de atunci. Roşie în obraji de indignare, ne-a întrebat cum de nu înnebunim şi de ce nu ne luăm cîmpii dintr-aşa o ţară.

O tînără englezoaică, la puţin timp după Revoluţie, îmi mărturisea că, după părerea ei, România avea mare noroc fiindcă era republică şi nu era separată în clase sociale. I-am răspuns că, deşi crede şi vorbeşte asemenea prostii stîngiste, o salvează doar faptul că face parte dintre supuşii Majestăţii Sale.

Jurnalistul scoţian în vizită prin România anilor 2002 se mira de bogăţia pe care o văzuse din fuga maşinii, de casele mari, de automobilele de pe şosele şi de faptul că oamenii păreau bine îmbrăcaţi. Nu găsise acea mizerie spectaculoasă la care se aştepta.

Ca şi englezoaicele de la BBC care, în preajma aderării la Uniunea Europeană, ne întrebau unde pot găsi români săraci şi disperaţi să ajungă în Marea Britanie. Le era frică de o invazie românească.

Tot cam pe atunci, un jurnalistul englez m-a întrebat cum ar putea intra Bulgaria în UE, de vreme ce are atîtea probleme cu corupţia şi criminalitatea organizată. I-am spus că şi România e cam la fel de coruptă. A zîmbit, mărturisind că ştia, dar că nu voise să mă jignească şi că de aceea o luase prin Bulgaria.

Profesoara pensionară care croşeta în trenul dintre Myrdal şi Oslo ştia că la noi, în îndepărtata Românie, rusa a fost limbă obligatorie în şcoli. Japoneza cu care am conversat pe vaporul din Norvegia a făcut, din prima, neaşteptata observaţie că odată scăpaţi de Ceauşescu, românii pot călători. În treacăt ne-a spus şi că Japonia e mai ieftină decît Norvegia.

Cofetarul român plecat la New York înainte de 1989 care avea maşină cu alarmă şi telecomandă (în 1993 îmi părea ceva de science fiction) şi care, după ce i-am luat un interviu (păstrase reţetele unor prăjituri care, în România, păreau a fi pierdute; el le prepara pentru românii şi americanii din New York), mi-a oferit 50 de dolari justificîndu-şi gestul: „Ia, domnule, că ştiu că nu strică. Am revenit şi eu prin ţară după Revoluţie şi am văzut cît de amărîţi sînteţi. Incredibil de amărîţi! Vai de capul vostru!“.

Bătrîna proprietară de pensiune în Germania care, auzind că venim din România, n-a vrut să ne deschidă uşa, strigînd speriată: „Zigeuner!“.

Neamţul cel înalt de la restaurantul Nicoreşti care ne-a întrebat dacă avem cunoştinţă de numărul ţiganilor din Bucureşti, dar de cel al evreilor....?

Rodula, grecoaica fostă vînzătoare de bilete de autobuz, ne-a spus că avea o pensie lunară în drahme, echivalentă cu 900 de mărci germane. Asta pe cînd în România salariul mediu nu depăşea 100 de dolari.

Vînzătoarea de bijuterii din Atena care, aflînd de unde venim, ne-a îndrumat instantaneu către un raion mai ieftin, zicînd că are şi lucruri pentru buzunarul nostru.

Proprietarul cîrciumioarei de lîngă hotelul din Kusadasi care, pe la sfîrşitul anilor ’90, îşi închipuia că românii care merg la mare în Turcia sînt extrem de bogaţi.

Turcoaica de la hotelul din Fethiye care, tot pe atunci, văzîndu-mă coborînd dintr-un Mercedes vechi şi închiriat, mi-a zis că nu-s aşa de tînăr pe cît de bogat.

Vînzătorul de ţigări din New York care m-a întrebat de unde sînt şi, cînd i-am răspuns „România“ s-a încruntat a mirare. Unde-i asta? Păi, în Europa. Aaaa, adică Germania, de ce nu spui Germania?

Nici puştiul arab din Londra nu auzise în viaţa lui de o ţară numită România. Dacă-l întrebai, el susţinea mîndru că e cetăţean britanic.

Neamţul din RFG care venise la Mamaia în fiecare concediu, timp de zece ani fără întrerupere, şi zicea că se simte aşa de bine că nu are nici un motiv să mai încerce prin alte părţi.

Muzeografa din Londra care ne-a mărturisit că vecinii noştri bulgarii i se păreau a fi oameni extrem de răi, pînă cînd a citit prin Harry Potter nişte lucruri bune despre ei. Despre români nu avea nici o impresie clară, nu ne găsise prin cărţi, dar, uitîndu-se mai atent la noi, a dat din mînă a dubiu. Nu părea a ne acorda cine ştie ce şanse.