Carne de nimic

– Fata asta mică a lor e vegetariană! Cînd a mers odată la ţară, la bunici, a văzut cum se taie o găină şi de atunci nu mai vrea să mănînce carne. Întreabă imediat: „Ce-i asta?“. Şi chiar dacă nu cunoaşte animalul, aşa, ca la ţară, refuză să pună în gură sau se ridică de la masă.

– Trebuie să fie destul de greu pentru părinţi... comentez eu.

– Păi nu, că au inventat ceva genial: cînd îi întreabă fetiţa ce-i asta, îi răspund că e „carne de nimic“. Şi atunci mănîncă!

Povestea lui Bogdan este genul de anecdote antropologice de la care poţi scrie o teză de doctorat. Pe mine m-a dus instantaneu cu gîndul la distincţia lui Richard Bulliet între societăţi domestice şi societăţi postdomestice. În acest caz, „domestic se referă la caracteristici sociale, economice şi intelectuale ale unor comunităţi în care majoritatea membrilor consideră contactul cotidian cu animalele (nu cele de companie) ca pe o condiţie firească a vieţii“. Dimpotrivă, o societate postdomestică este definită prin două caracteristici complementare: „În primul rînd, persoanele postdomestice trăiesc departe – atît fizic, cît şi psihic – de animalele care constituie sursa lor de hrană ori de îmbrăcăminte, le ascund privirilor şi nu au văzut nici ei cum se nasc, se împerechează sau sînt tăiate aceste animale. În al doilea rînd, o societate postdomestică va continua să se hrănească din abundenţă cu produse animale, dar, psihologic, membrii săi vor resimţi sentimente de vină, de ruşine şi dezgust de cîte ori se vor gîndi (pe cît de rar cu putinţă...) la procesele industriale prin care animalele sînt transformate în marfă şi ajung pe piaţă“.

La primul congres mondial de arheologie în care s-a discutat despre atitudinile culturale faţă de animale, singurele concluzii împărtăşite de toţi participanţii au subliniat că dezbaterea academică a problemei a fost subminată permanent de o emoţionalitate puternică şi că animalitatea şi relaţia omului cu animalele este un subiect extrem de sensibil, deoarece, de fapt, (re)pune în discuţie propria noastră identitate ca oameni. Fără a intra în istorie, ştim totuşi, cu toţii, că ne-am definit secole de-a rîndul prin opoziţie cu animalul, cu „fratele nostru, porcul“: animalul ca metaforă prin care omul se gîndeşte pe sine – ne spune Frederic Boyer.

Doar că pentru societăţile domestice, porcul chiar era un fel de „frate“. „Nu este bine ca omul să fie singur“ – constată Dumnezeu în Cartea Genezei; „am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“. Şi astfel „Domnul Dumnezeu a făcut din pămînt toate fiarele cîmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care îl dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele“. Însoţitor, aproape al omului, animalul este totodată despărţit de om, care este plasat deasupra sa prin faptul numirii, prin limbaj. Destinat însoţirii omului, animalul îl va însoţi astfel pretutindeni, relaţia lor fiind una de diferenţă şi în acelaşi timp de apropiere respectuoasă. Ţăranul nostru „domestic“ îşi iubea – şi îşi numea – animalele din preajmă, care îl însoţeau de la naşterea şi pînă la moartea lor la fel de firească – şi demnă! Ştim cîte ceva din „pomana porcului“, care însă, din ritual, a devenit doar un fel de mîncare. Dar cîţi mai ştiu că doar bărbaţii erau îndreptăţiţi să taie o pasăre şi că pentru asta trebuiau să se împărtăşească mai înainte; sau că, în lipsă de o altă soluţie, şi gospodina putea să-şi taie găina, dar atunci trebuia să-şi pună o mătură între picioare? Ca şi în alte privinţe, ţăranul societăţii noastre domestice a făcut obiectul unei civilizări discursive care, în acest caz, a ignorat sau eufemizat relaţiile sale cu animalele. Orice copil de la ţară era martorul naşterii şi morţii fireşti, era familiarizat cu sexul şi cu sîngele. Dispărute din universul copilăriei, acestea au devenit fantasme urbane: aflăm despre sex din Playboy, iar despre moarte din ştirile prime time. Am pierdut contactul cu animalele reale, fie ele sălbatice sau domestice – constată Francis Wolff.

În locul lor, societăţile noastre postdomestice au făcut din animale fie o victimă, fie un fetiş. O victimă a bestiei umane, care le măcelăreşte, sau un fetiş al oamenilor cu suflet bun, care le îngrijesc. Peste 71 de milioane de familii americane trăiesc cu un animal de companie pe care au cheltuit în 2008 peste 43 de miliarde de dolari. Trebuie să salvăm deci animalele – şi natura în general – de om, marele (şi singurul) predator de pe pămînt: trăiască Animal Liberation Front! Am pierdut – fizic şi psihic – natura, pentru a o supune, acum o recuperăm moral şi homeopatic, pentru a ne linişti conştiinţa: salvaţi animalele, replantaţi copacii, condamnaţi omul! Culmea ipocriziei – cînd „omul“ este taman ţăranul, omul societăţii domestice, care totdeauna a convieţuit după rînduială cu animalele şi pădurile, iar salvatorul este activistul citadin înstrăinat de ordinea naturii!

Reversul acestei victimizări şi/sau fetişizări este ura. Nemaiştiind să ne purtăm firesc cu însoţitoarele noastre, respectîndu-le viaţa dimpreună cu viaţa noastră, fie le iubim în exces, fie le urîm peste măsură. În timp ce scriu aceste rînduri, Bogdan mi-a trimis un SMS despre moartea căţelei „maidaneze“ otrăvite de o doamnă elegantă care trecea pe stradă cu fetiţa ei de mînă şi care i-a dat animalului o caserolă cu mîncare. Mîncarea era otrăvită şi, pentru mai multă siguranţă, conţinea şi sticlă pisată – a constatat medicul veterinar care a încercat să o salveze.

Ce fel de oameni sîntem? Ce fel de animale sînt? În ce fel de lume trăim cu toţii? Iată, într-adevăr, un subiect tare „sensibil“...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.