Dezastre şi provocări

Sensurile noi ale cuvîntului provocare au apărut destul de repede după 1989; am scris acum vreo 20 de ani despre ele, cu destulă uimire, constatînd cum un termen pînă atunci preponderent negativ devenea brusc pozitiv. Schimbarea se explica prin calchierea unor sensuri ale cuvîntului englezesc challenge, adăugate termenului românesc care părea să-l traducă cel mai bine. E drept, abstractul provocare este explicat (în DEX) prin trimitere la verb („acţiunea de a provoca şi rezultatul ei“), iar verbul are, printre înţelesurile sale, şi pe cel de „a chema, a invita pe cineva să participe la o competiţie, la o întrecere“, ceea ce justifică echivalarea cu challenge. Pentru cuvîntul românesc erau însă mai frecvente şi caracteristice sensurile trecute pe primul loc în dicţionar, mai ales „a aţîţa, a întărîta, a incita pe cineva (sfidîndu-l)“ (DEX). Aşadar, provocarea e în primul rînd aţîţare, întărîtare, sfidare; dicţionarul adaugă şi o specializare juridică, cel puţin la fel de negativă: „a aduce pe cineva (prin acte de violenţă, lezarea demnităţii sau alte fapte ilicite) într-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracţiuni“. Cu o totală indiferenţă faţă de aceste accepţii mai mult sau mai puţin tradiţionale, noul sens (corespunzînd celui definit în Merriam-Webster „a stimulating task or problem“) transmitea ideologia gîndirii pozitive, propunînd modelul cetăţeanului competitiv, fixat într-o atitudine curajoasă şi bătăioasă, arzînd de nerăbdare să înfrunte, cavalereşte, cît mai multe dificultăţi care să-l oţelească. Transmis de filme comercial-teziste şi de limbajul de lemn corporatist, provocare a devenit o formulă magică (obligatorie în interviurile de angajare), a cărei funcţie socială este de a lipi o etichetă pozitivă pe situaţiile neplăcute, nedorite, periculoase etc. În aceste condiţii, se tinde către transformarea sa într-un eufemism care să preia tensiunile interne şi negativitatea situaţiei descrise.

În momentul de faţă, provocarea ar părea să îndulcească suferinţele crizei („Agenda UE: criza băncilor, o nouă provocare!“ Adevărul, 9.10.2011) dar şi să facă atractive grijile casnice „Compartimentarea mobilei de bucătărie, o provocare“, casa.acasa.ro). Termenul a pătruns şi în discursul folcloric tradiţional – „Maria Radu: «Încondeierea ouălor este o provocare pentru mine»“ (libertatea.ro, 12.04.2012) –, ba chiar şi în texte bisericeşti, în care se poate vorbi de „O provocare de iubire, de adevăr şi de pace“ (catholica.ro); echivalentele provocării sînt, în alte versiuni ale textului (tradus), cuvîntul italienesc sfida şi franţuzescul défi. Informaţiile meteorologice sînt adesea impregnate de aceeaşi atitudine pozitivă şi eufemistică: „Drumurile din Timiş rămîn în continuare o provocare pentru şoferi. Ninsoarea abundentă le dă în continuare bătăi de cap pompierilor. Numeroase maşini au rămas împotmolite în zăpadă pe drumurile din Timiş„ (tion.ro, 9.12.2012); „Vremea ploioasă din Marea Britanie, o provocare serioasă pentru Jocurile Olimpice“ (Antena3.ro, 18.07. 2012); „Iarna reprezintă întotdeauna o provocare pentru conducătorii auto“ (curierulnational.ro). Era de aşteptat ca şi catastrofele naturale să devină, nu numai în textele jurnalistice, prilej de provocări: „Coordonarea operaţiunilor de intervenţie pentru limitarea consecinţelor inundaţiilor reprezintă o provocare specifică pentru serviciile de urgenţă“ (meteo.ro); „Zăpada, cea mai recentă provocare pentru supravieţuitorii devastatorului cutremur din China“ (m.vestic.ro); în urma uraganului Sandy, „edilul metropolei a cerut oamenilor să fie răbdători, afirmînd că «provocările sînt uriaşe»“ (evz.ro).

În acelaşi timp, provocare îşi continuă, cu sensurile mai vechi (preluate în secolul al XIX-lea din franceză), şi cariera negativă: de exemplu, în ştirile din politica internaţională care se referă la anumite rachete, lansate în ultima vreme: „Washington şi Tokyo: «Racheta nord-coreeană, o provocare»“ (Pro TV, 19.03.2012; în textele în engleză, termenii folosiţi erau „highly provocative“ şi „a grave provocation“. Contexul pare de ajuns pentru a deosebi provocarea rea de cea (vorba vine) bună...

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).