Ce-ar fi dacă teroriştii...

Într-un interviu recent, ambasadorul israelian la Bucureşti pleda convingător cauza ţării sale folosind, printre altele, şi argumentul empatiei: „Încercaţi să vă imaginaţi ce s-ar întîmpla dacă Bucureştiul ar fi atacat cu rachete trimise de terorişti“. Mi-am imaginat imediat. Ce am văzut? Imediat, taberele politice vor deveni isterice. USL îl răstigneşte pe Băsescu pentru că din cauza lui am fost atacaţi. Antena 3 şi asociaţii vor delira ore în şir. Îmi imaginez, mai departe, editorialele unor CTP, Nistorescu, S.R. Stănescu şi explicaţiile televizuale ale unor Radu Tudor, Striblea sau Bogdan Chirieac. Urlet de ură, nu alta. Politicienii socialişti vor încerca să ţină isonul trustului voiculescian. Ideea fundamentală va fi că teroriştii ne-au atacat pentru că Băsescu…

Din cîte cunosc despre concetăţenii mei, mulţi vor crede că aşa e. Din partea cealaltă, se va blama puterea actuală (care, în mintea multor români, e tot în opoziţie), dar blamul se va invoca încetişor, fără suflu şi fără efect major. Se va cere respectarea statului de drept, cel mai probabil – subiect plicticos pentru cei mai mulţi compatrioţi. Se va spune că Ponta e imatur şi Crin Antonescu doarme. Ici-colo, că joacă poker – dar nici asta prea des. Probabil că unele instituţii îşi vor face datoria. Cred că intervenţiile imediate ale structurilor medicale şi ale celor de la „situaţii de urgenţă“ vor fi benefice şi oportune. Dacă vor fi incendii, pompierii vor rade cu elanul lor stingător încă pe atîtea locuinţe cîte au fost afectate, doar pentru a opri extinderea focului. Cred, de asemenea, că instituţiile special pregătite pentru reacţie operativă îşi vor face datoria şi ele. Sigur, vor fi mici sau mari sincope – toate din cauza lui Băsescu (vor zice socialiştii) sau din cauza guvernului condus de un copchil obraznic (va zice dreapta). Dezastrul adevărat, însă, nu va fi în stradă, acolo unde presupusele rachete vor lovi spaţiul de viaţă al unor oameni paşnici, şi nici în lumea de penumbre specifică acestui gen de confruntare. Tragedia se petrece la televizor şi pe scena politică. Acolo, la televizor, va fi tot ce e mai rău. Unele emisiuni vor fi subjugate de prostie, altele – de securism, cele mai multe vor fi sufocate de ură şi toate vor purta ipocrizia jurnalismului care e dator să informeze. De fapt, nimeni nu va informa, toţi vor judeca strident şi strîmb. Invitaţi fiind seară de seară, politicienii vor participa, cu sentimentul ciudat al datoriei profesionale împlinite, la şubrezirea din interior a naţiunii. Pentru că spaima atacului în sine se va converti în incriminare şi recriminare fără sfîrşit. România se va rupe interior nu sub rachete... ci sub povara imensă, insuportabilă a propriei slăbiciuni se va căsca între noi o prăpastie de ură delirantă şi dihonie. Vom fi incapabili de minimă solidaritate. Ne vom comporta, la nivel general, lamentabil. Ne vom face bine foarte greu şi după mult timp. În tot acest timp, cîţiva vor scrie eseuri bune şi vor deplînge situaţiunea. Dar ei nu vor fi atît de mulţi. Mai nou, chiar şi cei care ar trebui să scrie eseuri bune de pe margine intră în „luptă“. Pe margine, să contemple şi să gîndească nu vor mai rămîne mulţi. Ce vreau să spun este că societatea românească îmi pare incapabilă de solidaritate în faţa unei asemenea tragedii. Ne-am comporta lamentabil. Dacă, Doamne fereşte, România ar fi atacată cu rachete trimise de terorişti, ar fi un dezastru al românismului – dacă aşa ceva mai există cumva.

Am împărtăşit cîtorva prieteni aceste gînduri, la rîndul lor aceştia le-au povestit altora şi aşa se face că am primit reacţii multe şi diverse. Le-aş grupa în trei categorii. Unii au fost de acord cu mine. Sîntem într-o asemenea criză naţională, încît nici măcar reflexele fundamentale ale corpului social nu mai sînt cele naturale, ci aberează. Un atac din exterior va genera o luptă oarbă şi absurdă în interior – cel mai rău efect al terorismului se va produce. A doua categorie de reacţii neagă un asemenea scenariu. Încă optimişti, mulţi prieteni mi-au spus că, la greu, românii se vor comporta solidar. Şocul tragic va redeştepta reflexe amorţite de mizeriile cotidiene şi ne vom comporta demn, solidar, exemplar. E drept, în privinţa asta am avut şi eu mica mea experienţă personală. Am trăit un asemenea moment. În zilele de 22-26 decembrie 1989 am cunoscut nemijlocit solidaritatea profundă şi entuziasmantă a compatrioţilor. Eram student pe atunci, adică eram pe străzi. Alergam de colo-colo sprijinind, după cum puteam, Revoluţia. Sigur că, dacă astăzi privesc la cele ce am făcut, „pentru Revoluţie“, în acele zile, zîmbesc.

Dar atunci, eram pătruns de fiorul înalt al clipei şi – minunat cu adevărat! – aşa erau toţi cei din jur. Toţi bucureştenii pe care i-am întîlnit cu acel prilej se comportau magnific: uniţi, entuziaşti, încrezători, generoşi. Am avut senzaţia atunci şi am convingerea astăzi că în acele zile poporul meu a trăit în plină graţie. Niciodată nu am mai retrăit aşa ceva de atunci încoace – dar faptul că am trăit atunci confirmă că se poate. Şi, dacă 50 de ani de comunism, cu 25 de ani de Ceauşescu în coadă nu au ucis de tot posibilitatea acelei trăiri colective, de ce am crede că 7 sau 8 ani de Antena 3 au putut să facă asta? În fine, a treia categorie de reacţii a fost cam aşa: să nu disperăm, acuma e aşa cum spuneţi, dar nu va fi aşa în viitor. După ce dispar într-un fel sau altul factorii perturbatori, naţiunea va putea reacţiona normal. Dar cînd vine vorba despre identificarea factorilor perturbatori, iar ne luăm de păr unii cu alţii: pentru unii sînt Băsescu şi ai lui, pentru alţii sînt Dan Voiculescu (cu Antenele lui) şi Ponta cu ai lor.
Marile încercări relevează brusc adevărul. Dar e mai bine, în acest caz, ca marea încercare să nu se producă niciodată. Între bruscheţea ipotezei sugerată de ambasadorul israelian şi lentoarea exasperantă a drumului balcanic spre adevăr aşa cum e el, cu pulberi şi noroaie, încetişor şi ezitant, cu piste false şi porţiuni de sprint, cu un pas înainte şi doi înapoi, prefer a doua variantă.