EDITORIALE ȘI OPINII

Cînd spun „mahala“ nu vorbesc din vîrful buzelor, ca unul care n-o cunoaşte decît din cărţi. În copilărie, am petrecut ceva timp în Dudeşti-Cioplea, astfel încît nu pot revendica cine ştie ce distanţă aristocratică faţă de farmecele (picant-amărui) ale vieţii de cartier mărginaş.

Dacă iei la rînd forumurile şi comentariile de pe site-urile ziarelor ori micro-anchetele pe stradă realizate de reporterii radio şi TV, observi că, în ultima vreme, cuvîntul „contribuabil“ a căpătat o tot mai mare răspîndire. Zilele trecute, de pildă, o ştire anunţa (de fapt, e o ştire „ciclică“, pentru că aşa e şi fenomenul pe care îl prezintă) că au apărut gropi în autostrăzi.

Petre Roman e de vină. Să vă zic. Eram în anul II, la TCM. Făceam o materie destul de grea, oribil de grea, inimaginabil de grea: mecanica fluidelor. Multă, multă fizică, ecuaţii kilometrice, cestiuni abstracte. Pe cuvîntul meu de onoare, în primul an de facultate luasem numai 9 şi 10.

Pînă săptămîna viitoare, cînd promit să vorbesc despre provocările europene ale anului 2013 (mai ales cele de pe axa Londra-Bruxelles), vă propun să zăbovim la impresiile vacanţei de iarnă. Şi la micile ei lecţii, fără de care o vacanţă, oricît de scurtă – cum sînt şi zilele furate din preajma Revelionului – este pierdere de vreme.

De ceva vreme, jucăria mea preferată se cheamă Kindle. Dacă mai e cineva care nu ştie ce este Kindle, spun acum: un aparat care stochează cărţile pe care le vrei într-un format electronic foarte comod. Fiind vorba, mai ales, de cărţi de pe piaţa anglofonă, utilitatea jucăriei e maximă.

Deşi am scris despre Bucureştii lui Mihail Sebastian, nu văzusem – omisiune de neiertat – articolul cu care el figurează în sumarul Revistei Fundaţiilor Regale (VII, 6, 1940), în volumul omagial pentru Carol al II-lea, cînd acesta împlinea zece ani de domnie.

S-a scris mult despre biserica mănăstirii din Curtea de Argeş, ca şi despre Neagoe Basarab, voievodul (1512-1521) care a comandat-o şi care a adus meşteri din Constantinopol sau Edirne pentru a o realiza, pe Dobromir din Tîrgovişte pentru a o zugrăvi şi pe mai marii Bisericii ortodoxe pentru a o consacra (1517).

Adolescent fiind, citisem Apologia virilităţii a lui Mircea Eliade. Mă impresionase profund, îmi aduc aminte, dar nu prea mai ştiu bine de ce şi nici nu cred că înţelesesem mare lucru. Suficient este că în urma acestei lecturi mă apucasem să scriu şi eu o apologie a... tabietului.

Exact aşa a zis un compatriot, la o televiziune de ştiri, în ziua în care „trupul neînsufleţit al regizorului a fost dus la crematoriu“. Compatriotul făcea parte dintr-un grup de patrioţi ortodocşi – sau aşa credeau dînşii – revoltaţi de faptul că defunctul urma să fie incinerat, şi nici măcar nu putea fi văzut, din cauza capacului închis al sicriului.

Nu mai ştiu dacă înainte sau după Revoluţie, dar în orice caz prin acea perioadă, am auzit circulînd următoarea poveste. Cică prin anii ’70, doi tipi care lucrau la o întreprindere socialistă (sau la un institut de cercetare), în posturi mai de conducere, ingineri sau cercetători, cu ceva funcţii şi prin PCR, au fost trimişi în Franţa la un congres.

Sînt somat de colegi, prieteni şi diverşi cititori ai rubricii de faţă să-mi continui şirul de istorioare doctorale, ce fac, se pare, deliciul multora dintre noi – legaţi sau nu de viaţa academică. Aşadar, am hotărît să mă conformez şi mă voi referi astăzi la cîteva scenete din intervalul postdoctoral aşa-zicînd, cel al „agapei“ universitare de „după“.

Limbajul Internetului e, cu siguranţă, una dintre cele mai dinamice zone ale comunicării contemporane: noutăţile tehnologice care se răspîndesc rapid aduc cu ele un repertoriu de termeni de specialitate, rapid intraţi în limbajul colocvial.

Am aşteptat cu nerăbdare al doilea volum al amintirilor lui Radu Rosetti. Am scris despre primul volum, Ce am auzit de la alţii (Humanitas, 2011). Titlul Din copilărie. Amintiri (2012) spune exact despre ce este vorba. Mai exact, despre copilăria în marea boierime moldovenească, în preajma unirii Moldovei cu Ţara Românească.

Acum două săptămîni, doamna profesoară Rodica Zafiu a publicat, în gazeta noastră, un excelent articol despre folosirea abuzivă a generalizărilor în presa şi vorbirea curentă. O victimă constantă a acestui prost obicei este cuvîntul „românii“.

Viaţa e în altă parte – scrie un cititor la sfîrşitul comentariului său plasat pe dilemaveche.ro. E o expresie stereotipă pe care am întîlnit-o de multe ori (ba, dacă îmi amintesc bine, am şi folosit-o cîteodată). Ca toate stereotipiile, are, într-o primă fază, calitatea de a exprima succint un adevăr pe care e greu să nu-l accepţi.

Văd zilele trecute un film. Era cu Danny Glover şi cu Whoopi Goldberg. Cuplu căsătorit, familie aşezată, bine situată. El e judecător, cu mari şanse de a fi trimis la Curtea Supremă. Locuiesc într-o casă mare, într-un cartier foarte elegant în care ei sînt singura familie de negri.

Circulă prin spaţiul nostru public o idee pe cît de păguboasă, pe atît de departe de realitate: aceea că posturile TV – şi cu precădere Antena 3 – ar fi „responsabile“ pentru scorul uriaş înregistrat de USL la alegerile din 9 decembrie. Şi, pe cale de consecinţă, pentru înfrîngerea catastrofală a alianţei de centru-dreapta.

De cîte ori trebuie să vă spun că sîntem un oraş călcat în picioare? Nesimţirea investitorilor imobiliari şi a arhitecţilor care le acceptă (le caută) comenzile distruge casă cu casă şi stradă cu stradă ceea ce mai rămăsese din Bucureşti.

În centrul municipiului Iaşi se află o clădire cunoscută de ieşeni sub numele de Muzeul Teatrului. Şi aşa va rămîne multă vreme, deşi proprietarul a cerut şi a obţinut, la sfîrşitul lunii octombrie, de la Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, reve-nirea la vechea denumire: Casa vornicului Vasile Alecsandri.

Zilele acestea, între două sarmale, am mîncat publicitate pe pîine. Nici o surpriză, luna cadourilor se joacă deja, de oarecare vreme, şi în prelungiri. Nici clipurile publicitare nu au fost o surpriză sau o mare noutate, doar că, stînd mai mult pe acasă, am înghiţit mai multe decît de obicei.

Luaţi cu febra sărbătorilor, cei mai mulţi dintre noi au scăpat o ştire uluitoare. Fiind plasată foarte tîrziu în buletinul de ştiri, vestea aceasta şocantă a trecut neobservată: descoperirea epocală a doamnei profesor doctor Clisuţa Pălinceanu-Cepoi, de la Institutul de Paleontologie şi Paleoastronautică Hülyebacs Barna, din Cluj.

Cu ocazia meselor familiale de la abia trecutele Sărbători, dincolo de tradiţionalul sport al mîncatului mult şi greu, o mulţime de români au exersat, probabil, echilibristica evitării certurilor politice. În amestec cu sarmale şi caltaboşi, o discuţie aprinsă despre Ponta şi Băsescu poate crea serioase disfuncţii digestive.

Săritura în picioare a Sandrei după cea în fund a Kylei Maroney şi apoi aterizarea frîntă a Izbaşei la sol, fără să ştie că orice îşi leagă destinul de piesa Shine On You Crazy Diamonds n-are cum să se sfîrşească bine. Respiraţia egală a lui Alin chiar şi atunci cînd a ajuns pe Moldoveanu.

Marilena devenise doctoranda impozantei profesoare M. Deşi era o fată foarte bine pregătită, se simţea cumva datoare proaspetei sale îndrumătoare ştiinţifice. Ştia prea bine că doamna M. făcea faţă cu greu numeroaselor solicitări de coordonare doctorală, aşa încît Marilena avea un apăsător sentiment de îndatorare.

Cu mult înainte de a începe să dispară din chioşcuri ziarele şi revistele (înlocuite de punguliţele cu surprize, jucării, farduri, cărţi, CD-uri etc.), au pierit cu totul din spaţiul ofertei publicistice calendarele şi almanahurile secolelor trecute. E vorba, desigur, de calendar ca sinonim al almanahului, în accepţia descrisă tehnic în DEX.

Am încheiat ultima carte a lui Lucian Boia cu o stare de nervi şi dezamăgire. E vorba despre De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). M-am simţit aproape abuzat de autor. Cînd am terminat-o, a fost ca pe vremuri, cînd aveam televizor şi îl închideam cu senzaţia că mi s-au aruncat în cap mizerii, isterii şi vorbărie.

Nu cred că învingătorii din 9 decembrie au timp (şi chef) să cadă pe gînduri. Deocamdată sînt euforici şi lacomi. Nici învinşii nu par să fi depăşit psihologia victimei nedreptăţite, în căutare de vinovaţi. Dar evenimentele s-au desfăşurat – şi se desfăşoară încă – în aşa fel, încît ar merita fie şi cîteva timide tentative de reflexivitate.

Acum, că a trecut (pentru a cîta oară?...) sfîrşitul lumii, putem reveni la ocupaţiunile şi perspectivele noastre mai puţin catastrofice – deşi, la români, anunţarea catastrofelor mari şi mici e aproape cotidiană. Ceea ce conduce, pînă la urmă, la uzarea sensului: vaccinaţi zilnic cu porţii homeopatice de dezastre (economice, sociale, politice şi eţetera), riscăm să devenim insensibili la „adevărata“ catastrofă.

Zici că, gata, vin sărbătorile şi toată lumea pleacă spre „ţara pe care o cunoaşte cel mai bine“ (expresie de jargon bruxellez, indicînd ţara de origine a unui angajat al Comisiei) pentru a petrece împreună cu familia, în mediu naţional.

De cîteva luni am vrut să scriu acest articol, dar am amînat pentru că am vrut ca omul să plece şi abia apoi să scriu. Cît era aici, acest text ar fi putut părea o linguşeală. Acum, cînd omul pe care îl evoc aici este deja departe, la el acasă, acest text pare ceea ce şi este – adică un gest de recunoştinţă.

Care ar fi problemele cele mai stringente pentru rezolvarea cărora medicina şi ştiinţa ar trebui să-şi concentreze toate cercetările? Un argument puternic ar fi combaterea bolilor care omoară majoritatea oamenilor, precum malaria, pojarul şi diareea, cele care încă omoară milioane de oameni în ţările în curs de dezvoltare, deşi foarte puţini în restul ţărilor dezvoltate.

Neobişnuită, pe atunci, anglicizarea numelui pentru un român care studiase la Paris şi într-o vreme în care limba engleză abia pătrunsese la noi (chiar cărţile englezeşti erau încă rare în bibliotecile din Bucureşti). Poate că era tocmai un fel de a se singulariza, de a semnala adeziunea la o modă pe care o introdusese Principesa Moştenitoare.

Şi a venit din nou clipa recurentă a îndoielilor naţionale, pusă în scenă în fiecare an ca un soi de parastas mediatic tot mai anemic: a fost sau n-a fost? A fost pe dracu’!... – oftează o majoritate dezabuzată care vrea să uite. Minoritatea care nu poate să uite oftează şi ea, dar în tăcere.

Firuz Café este un loc în care vin oameni predominant din lumea filmului şi a teatrului. Mulţi aspiranţi vin aici în speranţa de a fi distribuiţi într-o producţie. O stradă mai jos, o clădire de cinci etaje, urîtă, din beton, construită probabil în anii ’60, găzduieşte Academia de Teatru şi Cinema Studio

M-am mirat în urmă cu cîţiva ani de felul în care, într-o discuţie la radio, un mai june gazetar făcea apologia jurnalismului bazat pe informaţiile de pe Internet. Eu eram de acord că Internetul e un extraordinar instrument în mîna jurnalistului, prin care poate afla mai uşor o mulţime de lucruri noi şi prin care poate, la fel de uşor, să verifice tot felul de date.

Nemulţumirea şi întreaga simptomatologie aferentă ei au devenit, în ultimele decenii, o chestiune de stilistică a comunităţii noastre. Toată lumea e nemulţumită de toată lumea aici, totul ni se pare nouă, românilor, viciat şi corupt. Nimic nu scapă, în spaţiul carpato-danubian, defectului, imperfecţiunii, incongruenţei fatale.

În judecăţile asupra altora – în viaţa cotidiană, în mass-media şi mai ales în politică – se repetă în ultima vreme, cu o frecvenţă surprinzătoare şi cu o puternică notă negativă, acuzaţia de aroganţă. În anumite contexte, termenul suferă totuşi o schimbare de sens şi o atenuare a negativităţii.

2012 a fost un an al încordării, al lipsurilor şi, mai ales, al temerilor. A fost un an în care ne-a devenit clar că trăim într-o criză care a trecut de la forma de V la W şi, mai apoi, a păşit legănat către infinit, rog tehnoredactarea Dilemei vechi să caute semnul acela care arată ca un circuit de Formula 1.

„Acord de colaborare instituţională între Preşedintele României şi Primul-Ministru al Guvernului.“ În caz că nu l-aţi citit direct şi doar aţi auzit de el rumegat prin intermediul opinioniştilor, probabil sînteţi deja convinşi că e ceva abominabil. Într-un fel sau altul toată lumea a căzut de acord că e de rău.

Pe 4 decembrie s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Constantin Noica. Nimeni nu pare să-şi fi adus aminte de el cu prilejul acesta. Nici presa, nici scriitorimea, nici editurile care l-au publicat şi, ceea ce e încă şi mai trist, nici noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape. Sînt sigur că ne-ar fi iertat.

Tocmai auzisem un banc nou pe teme politice şi mă întrebam dacă e de bine sau de rău că în România au reînceput să apară astfel de bancuri. Iată-l: „De ce se organizează alegeri în România? Ca să se afle cine va fi partenerul de guvernare al UDMR“. Nu se mai potriveşte. Deocamdată.

„Ha, cît de comunist poţi gîndi, ar trebui să te iei de mînă cu pedesereu, să blocaţi privatizarea cît mai mult. Mentalitate tipic etatistă, comunistă, conservatoare.“ Aşa mă gratula moderatorul emisiunii radiofonice la care fusesem invitat.

Cînd au făcut celebrul lor calendar, prilej de atîtea speculaţii tabloide, mayaşii nu aveau de unde să ştie că undeva, la capătul celălalt al lumii, se va naşte o naţiune română, simpatică în general şi cu naturelul simţitor cînd vine vorba de politichie. Dar uite că au nimerit-o.

O să-ţi povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocşi din satul Betdjale de lîngă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de naşterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz şi al lui Rut.

Distrugerea statuilor din motive politice şi înlocuirea lor cu altele pentru a imprima în memorie o altă ideologie au fost inventate de Revoluţia franceză. În 1792, Adunarea Legislativă a decretat înlăturarea statuilor de regi, care erau expuse în locuri publice, şi topirea celor de bronz, ca să fie turnate tunuri.

Pe o colină care domină drumul E 85 între Rîmnicu Sărat şi Focşani, se află – înconjurat de buruieni – monumentul ecvestru al lui A.V. Suvorov. Cum ştim cu toţii, acesta este un general rus. Istoria pe care am învăţat-o la şcoală nu cred că îl menţiona.

De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? De ce e românu’ risipitor? Şi, mai grav decît toate: de ce aruncă românu’ mîncarea? Iată cîteva întrebări îngrijorate şi îngrijorătoare care mi-au fost adresate zilele acestea în calitatea mea de „specialist în românu’“.