Calendare
Cu mult înainte de a începe să dispară din chioşcuri ziarele şi revistele (înlocuite de punguliţele cu surprize, jucării, farduri, cărţi, CD-uri, DVD-uri etc.), au pierit cu totul din spaţiul ofertei publicistice calendarele şi almanahurile secolelor trecute. E vorba, desigur, de calendar ca sinonim al almanahului, în accepţia descrisă tehnic în DEX („publicaţie cu caracter variat, care apare o dată pe an, cuprinzînd cronologia zilelor anului şi diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, ştiinţific etc.“). Calendar era termenul mai vechi, utilizat pentru cărticelele populare cu pricina, încă din secolul al XVIII-lea (Calendari acum întîi rumânesc..., Braşov, 1733); cuvîntul almanah a fost preluat mai tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din franceză. Termenii se puteau substitui şi alternau în legătură cu acelaşi obiect: Calendarul „Claponului“, de exemplu, purta subtitlul Almanah hazliu pe anul de la Mahomet 1295, de la Christos 1878. E interesant că în dicţionarul Academiei, cel coordonat de Sextil Puşcariu (Dicţionarul limbii române, DA, Tomul I, A-B, 1913), se făcea o diferenţă între cele două cuvinte, almanahul fiind descris ca „un fel de calendar, destinat unui cerc de cetitori mai culţi“. După seriile din prima jumătate a secolului XX (Almanahul lui Moş Teacă, Almanahul Curentul, Universul, Vremea etc.), almanahul devenise în perioada comunistă o instituţie puternică şi o supapă de marcare populară a sărbătorilor: prin decembrie apăreau puzderie de almanahuri (Cutezătorii, Femeia, Flacăra, Sănătatea, Urzica etc.), care aveau ceva mai mult conţinut citibil – anecdote, reţete, texte de popularizare – decît exemplarele curente din ziarele şi revistele vremii. După 1990, odată cu dezvoltarea explozivă a presei, nu a mai fost nevoie de almanahuri; o parte din încărcătura de informaţii practice a vechilor calendare a fost păstrată de paginile iniţiale şi finale ale agendelor contemporane.
Răsfoirea calendarelor de acum o sută de ani (posibilă, în cîteva fericite cazuri, în versiune online, graţie site-ului dacoromanica.ro) e plăcută şi instructivă: se pot afla astfel multe despre starea mentală a naţiunii şi despre cea a limbii de toate zilele. În Calendarul Minervei pe 1913, sînt înşirate „sărbători legale şi domneşti“, dar şi, separat, „sărbătorile ce se ţin în administraţia centrală a C.F.R.“; sînt prezentate calendarul bisericesc nou şi cel vechi, calendarul catolic, cel musulman şi cel ebraic. Separat, apar sărbătorile „ce ţin comercianţii de oraşe în genere conform Legei repaosului duminical“. Nu e singura întîlnire cu lumea lui Caragiale: între aniversări e pomenit numărul de ani de la Plebiscit; în alte tabele apar taxele pentru telegrame, informaţii despre tarifele C.F.R., cu diferenţierea, deocamdată, doar între tren de persoane şi tren accelerat, staţiile (inclusiv Mizilul, desigur), taxele pentru bagaje şi pentru cîini. Calendarul conţine previziuni meteo pentru tot anul („vînt, ploaie, apoi bine“), o listă a eclipselor, dar şi una a bîlciurilor din România. Literatură e multă, de tot felul, poezie şi proză; volumul e bogat ilustrat prin reproduceri după tablourile artiştilor contemporani (se prezintă, de altfel, şi expoziţia anuală a tinerimei artistice); are cronică muzicală, teatrală, elogiază Muzeul Simu, oferă reportaje despre primul concurs de frumuseţe din Bucureşti şi despre scufundarea Titanicului.
Cele mai interesante din punct de vedere lingvistic (poate şi sociologic) sînt textele publicitare, în care descoperim cuvintele şi clişeele cotidiene. În presa de acum un secol, publicitatea era uneori mai directă, numind fără eufemisme unele necazuri ale îmbătrînirii – „petele, crăpăturile, sbîrciturile“; rămînea totuşi prudentă cu altele („boale secrete“, „morburi secrete“). Semăna cu reclamele actuale cînd vorbea de „reeducaţia intestinului“, nu şi atunci cînd alătura, firesc, „cure de îngrăşare şi slăbire“. Unele clişee s-au păstrat pînă azi: un produs era „recomandat de toţi medicii români“. Altele au dispărut cu desăvîrşire: se spunea despre o cremă pentru înnegrirea sobelor de tuci că „se conservă la infinit“ (afirmaţie pe care o interzic astăzi, probabil, prudenţa intelectuală sau dogma consumismului). Textele publicitare confirmă pătrunderea în limbă a lui seif, prin intermediul unor produse englezeşti – „celebra Casă Milner safe & Co. L-td, Anglia“ şi ilustrează oscilaţiile în adaptarea unor franţuzisme: „biurou technic“, „embalagiile originale“. Pasta de dinţi este încă dentifrice, într-un text care dovedeşte că anunţurile se traduceau şi pe atunci fără mare grijă pentru regulile limbii: „e singurul dentifrice ale cărui calităţi antiseptice să fie cu totul potrivit îngrijirilor gurei“. La 1913, se făcea deja reclamă la „untura de peşte“ şi la „Diana, cea mai bună fricţiune“ (doar recent s-a acceptat „oficial“ varianta modernă, frecţie).
Pentru cine vrea să urce şi mai departe în timp, e disponibil online (tot pe dacoromanica.ro) şi un Calendariu pe anul de la Hristos 1813, publicat la Buda; textul e scris, desigur, cu litere chirilice, iar conţinutul e mai puţin amuzant, cu excepţia unei serii de snoave şi anecdote.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
