O maladie autohtonă
Nemulţumirea şi întreaga simptomatologie aferentă ei au devenit, în ultimele decenii, o chestiune de stilistică a comunităţii noastre. Toată lumea e nemulţumită de toată lumea aici, totul ni se pare nouă, românilor, viciat şi corupt. Nimic nu scapă, în spaţiul carpato-danubian, defectului, imperfecţiunii, incongruenţei fatale. Sînt, mărturisesc, din ce în ce mai neliniştit în preajma nemulţumiţilor băştinaşi. Nu reuşeşti să ai un dialog raţional cu indivizii din această categorie, întrucît deturnează comunicarea, intrînd într-un monolog negativist, fie plîngăcios – autocompătimitor –, fie revoltat – de repudiere a alterităţii. Admit, pe de altă parte, fără rezerve, că România oferă (multiple) motive (legitime) de dezamăgire. Dacă ţi-ai pune mintea, ai găsi aici, cu siguranţă, situaţii corijabile la tot pasul. Totuşi, în nemulţumirea băştinaşă, intervine, repet, şi o componentă stilistică. Noi nu protestăm, decît foarte puţin, „la obiect“, adică pe „studii de caz“, perfectibile în mod concret, pe termen scurt sau lung, în urma evaluărilor juste şi responsabile. Protestul – strîmbatul din nas – pare să fi ajuns, în cazul nostru, deopotrivă modus vivendi şi modus operandi. Sîntem consternaţi în sine, fără necesara raportare la un referent real, palpabil. Ne arătăm iritarea gestual, ca parte dintr-un ritual comportamental natural. Românii se plîng din automatism, din obligaţie, din convenienţă socială. Am chiar bănuiala că a nu-ţi manifesta, pe plai mioritic, nemulţumirea – fie şi în interiorul celui mai banal schimb de replici – ar putea fi interpretat drept un grav act de impoliteţe. Aşadar, cu un pic de imaginaţie, aş îndrăzni să constat că, măcar uneori, ne plîngem (şi) din curtoazie pentru interlocutor.
Se înţelege de aceea că nemulţumirea ridicată la rang de „stil colectiv“ produce anumite reflexe de conduită, un anumit facies şi o anumită tonalitate a vocii. Dacă primele două pot fi uşor sesizate la o simplă plimbare printre compatrioţi, ultima cere o oarecare atenţie auditivă. Încercaţi să ascultaţi, cu atenţie, felul cum decurge un dialog (obişnuit) dintre doi „nemulţumiţi“ ai prezentului, şi veţi percepe, negreşit, o monotonie sonoră de fundal. Glasurile – indiferent de subiectul conversaţiei – îşi lasă libere unele modulaţii pe palierul discret al mesajului vocal, pe care americanii îl numesc background, modulaţii asemănătoare cu un huruit constant, egal în intensitate. Nu am dubii, sunetul respectiv ilustrează specificitatea unei mîrîieli. Consternarea din noi – această dimensiune, de acum, a personalităţii româneşti de grup – iese la suprafaţă neîncetat, prin stranii semnale sonore. Cuvintele spun ceva, dar „muzica“ spartă, defazată, din spatele lor punctează o cu totul altă „poveste“, „povestea“ iritării naţionale – o „naraţiune“ ieşită din spaţiul textual propriu-zis şi intrată în fibra mentalistă de profunzime, în însuşi ADN-ul comunitar. Mîrîiala constituie, ca atare, un exerciţiu existenţial, o formă irepresibilă de aşezare în lume şi, mai restrîns, în societate. Dacă nu protestez, nu aparţin sistemului şi – pe firul inevitabil al logicii contextuale – dacă nu mîrîi, practic, nu exist. Aş evita plonjonul în fineţuri ontologice, însă nu-mi pot reprima o remarcă benignă: la românul postmodernităţii, mîrîiala începe să funcţioneze ca una dintre principalele raţiuni ale fiinţării.
Dificultatea vine din faptul că substratul protestatar ireductibil al mentalităţii sale îl face pe mîrîiac refractar la orice propunere de soluţionare a impasului, a antagonismului din care, prezumtiv, prin natura refuzului lui permanent, l-ai bănui că doreşte să iasă. Această tipologie (cînd plîngăcioasă – cum ziceam – cînd rebelă, dar, constant, „mîrîitoare“) pare ostilă ideii de progres, de rezolvare onestă a unui blocaj. Mîrîiacul respinge orice umbră de efort optimist. Vede pretutindeni comploturi, trădare, rea-voinţă, incompetenţă şi ticăloşie, fără a fi totuşi mizantrop. Cel din urmă poate dezvolta, în ciuda aparenţelor, un anumit tip de resemnare, o filozofie superioară, a neîncrederii în umanitate, care, paradoxal, îi asigură – lui, ca persoană – un grad mai mare ori mai mic de seninătate. Mîrîiacul, dimpotrivă, rămîne captiv în încrîncenare, eşuează în nemulţumire precum într-un labirint de unde nu mai există scăpare. Căutătura sa este întunecată, faţa – ridată de reproş, iar buzele – împietrite în expresia singulară a obiecţiei abstracte, fără motiv vizibil. Blîndeţea în relaţiile cu el nu te salvează. Suspectează atitudinea gentilă de interes meschin. Vorba bună, nici atît. Te crede sicofant şi te cataloghează, prin reducţie absolută, drept ins fără caracter. Dacă îi dai dreptate, de complezenţă, rişti să te contrazică abrupt, contrazicîndu-se, în fond, pe sine însuşi. Astfel de inconsecvenţe nu îl deranjează însă, pentru că nu raţionalitatea primează în cazul său, ci, desigur, starea de spirit revoltată (ce se alimentează cu contradicţii, indiferent de nerezonabilitatea lor). Oferindu-i marea cu sarea, făcîndu-l stăpînul lumii, nu vei reuşi decît să-l înrăieşti şi mai tare. Frustrarea mîrîiacului e intrinsecă, nu ţine de factorii universului extern (realizînd aceasta, observînd, prin urmare, că satisfacerea tuturor aspiraţiilor virtuale nu-i linişteşte agitaţia personală, va deveni şi mai agresiv, cu bănuiala de a fi fost pus în faţa unei asemenea epifanii din mişelească premeditare!). În interacţiunea cu menţionatul ipochimen, nu ai decît o şansă: să începi să scrîşneşti, la rîndu-ţi, din dinţi. Pe lungimea de undă a mîrîielii simultane, conversaţia va părea să se închege.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
