Sînt somat de colegi, prieteni şi diverşi cititori ai rubricii de faţă să-mi continui şirul de istorioare doctorale, ce fac, se pare, deliciul multora dintre noi – legaţi sau nu de viaţa academică. Aşadar, am hotărît să mă conformez şi mă voi referi astăzi la cîteva scenete din intervalul postdoctoral aşa-zicînd, cel al „agapei“ universitare de „după“. Simpaticele situaţii mi s-au reactualizat prin intermediul enigmaticelor canale mnemotehnice şi, prin urmare, le includ mai jos, în lista aventurilor doctorale mioritice. Un profesor excentric avea compulsia ca, la mesele abundente date de doctoranzi după susţinere, să solicite resturile alimentare pentru nostimul Saint Bernard care îl aştepta acasă. Omul explica, politicos, cum cîinele buclucaş ar fi fost în stare să mănînce jumătate de viţel la un prînz, iar convivii înţelegeau rapid situaţia, debarasîndu-şi farfuriile într-o sacoşă „a milei“, destinată dulăului uriaş şi perpetuu hămesit, Sam. Unii, mai delicaţi, se jenau chiar să-şi mai termine grătarul, considerînd că Saint Bernard-ului i s-ar fi cuvenit şi puţină cărniţă, pe lîngă nelipsitul os. Interesant rămînea faptul că profesorului în chestiune situaţia i se părea absolut normală, intrată, cum ar veni, în tipicul doctoratelor la care participa. Cu vremea, el ajunse să nu mai furnizeze lămuriri comesenilor. Scotea doar, din servietă, pe parcursul dejunului academic, un sac mare de rafie, pe care-l deschidea deasupra farfuriilor şi, ridicînd simbolic mîinile la piept, ca două lăbuţe, lătra scurt de două ori: „Ham! Ham!“. Ciosvîrtele începeau să zboare, generos, din toate direcţiile. „Ham! Ham!“ „Domn’ profesor, mai am nişte brînzică de la aperitiv. Haideţi să i-o dăm şi pe asta lui Sam!“ „Ham! Ham!“ „Şi mie mi-a rămas nişte cabanos. Let’s give it to Sam!“ „Ham! Ham!“ „Credeţi că o chiflă umplută cu icre i-ar plăcea?“ „Ham! Ham!“ „Dar o aripioară?“ „Ham! Ham!“ Problema fu că, la una dintre aceste reuniuni, lumea se cam întrecu cu tăriile. Decanul, preşedintele comisiei doctorale, băuse trei Jack Daniel’s în loc de unul, şi cînd îl văzu pe profesor desfăşurîndu-şi „paraşuta“ de rafie, spuse solemn, din capul mesei, cu privire întunecată: „Auzi, bă, Ionică, astăzi vreau să-mi termin liniştit friptura. Fac ceva pe Sam al tău. N-ai decît să-l pui la dietă. Aşa că bagă porcăria aia la loc în servietă!“. Ionică execută ordinul automat, aidoma unui robot nipon, răspunzînd succint şi impersonal: „Ham! Ham!“.

Tot alcoolul a lovit şi în – cum să-i zicem? – demnitatea altor trei întruniri doctorale, celebre la timpul lor. În prima, îndrumătorul tezei, binişor afumat, îi ceru doctorandului, la terminarea ospăţului, cu limbă împleticită, să adune toate sticlele cu băutură rămase, pline chiar şi pe sfert, şi să-l ajute să le ducă acasă. „C-ar fi pă-pă-cat, n’aşa, să le-le ia chel-ne-ne-rii, odată-tă ce au fost plăti-ti-te!“ Doctorandul, suficient de instabil locomotor el însuşi, le adună într-o sacoşă şi-şi urmă, tăcut, profesorul. Nu merseră ei prea mult, împiedicat, cînd tînărul laureat păşi greşit pe marginea unei borduri, căzînd, într-o secundă, la pămînt. Sticlele se făcură ţăndări, cu un zgomot ce păru, în liniştea nopţii, de-a dreptul infernal. „Ce fa-faci, to-to-lomacule?“ întrebă, derutat, îndrumătorul doctoral. Nefericitul şerpaş nocturn se ridică nesigur de pe asfalt şi, deodată, umflîndu-şi pieptul precum Tarzan atunci cînd îşi chema elefanţii, deşi nu scosese un sunet în ultimele ore, răcni înfiorător, aflat pesemne sub impactul anamnetic-etilic al unui tablou din copilărie: „Stiicleee şii booorcaaanee cumpăăărăăăm!“. Luminile se aprinseră pe la ferestre şi, în scurtă vreme, maşinile cu girofar înconjurau zona.

În cel de-al doilea episod, doctorandul îşi conducea, similar, adică post festum, conducătorul ştiinţific acasă, în miez de noapte. O mică diferenţă trebuie notată totuşi aici: în timp ce profesorul abia se ţinea pe picioare, dînd semne de halucinaţii (se adresa, aparent, unui interlocutor nevăzut, cu expresii injurioase), tînărul discipol era foarte treaz şi foarte îngrijorat, întrucît ştia cu aproximaţie adresa celui pe care îl însoţea.

Ajunseră în faţa unui bloc. Doctorandul a citit, panicat, la lumina brichetei, lista de locatari: „Domn’ profesor, ăsta e?“ „Du-te, m’, ’n aia a lu’ maman!“ răspunse îndrumătorul, clătinîndu-se terifiant. Tînărul se repezi să-l susţină, dar profesorul se replie, apărîndu-se de o lovitură imaginară şi zbierînd: „Nu daaa, m’!“ „Nu dau, domn’ profesor! Vreau numai să nu vă las să cădeţi!“ „Ce spui, m’? Cine eşti tu, m’? Aia a lu’ maman!“ Apoi, iar, ca din gură de şarpe: „Nu daa, m’!“ Un grup de mardeiaşi districtuali, hoinărind printre blocuri, luă în serios halucinaţia profesorului şi îi interpelă pe cei doi plimbăreţi tîrzii, în aşa fel încît amîndoi fură nevoiţi să poarte ochelari fumurii timp de mai multe săptămîni după eveniment.

În fine, în cea de-a treia secvenţă, tot un îndrumător chefliu de teză, care adunase, pentru doctoratul respectiv, o comisie ştiinţifică variată, cu profesori din toate regiunile istorice ale României, nu-şi putu reprima entuziasmul şi, la un moment dat, sări cu dexteritate de cimpanzeu în mijlocul mesei doctorale, strigînd: „Fraţilor, eu sînt Mihai Viteazu! Am unit toate provinciile româneşti! Asta-i pohta ce-am pohtit!“. Ulterior, se porni să arunce, glorios, hainele de pe el. Ca şi Mihai Bravul, fu „decapitat“ de către autorităţile academice, prin interzicerea dreptului de a mai conduce doctorate.

Morala? Mai există oare una?

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.