Cine se teme de Berlusconi?
„Reacţiile exagerate şi lipsite de fundament ale unor politicieni europeni după anunţul privind rămînerea mea în politică sînt ofensatoare pentru libertatea de alegere a cetăţenilor italieni.“ Declaraţiile făcute de Silvio Berlusconi la nivel european au fost adesea penibile, dar, de data aceasta, este greu să nu i se dea dreptate. Anunţul simplu privind intenţia unui cetăţean european de exercitare a dreptului său democratic fundamental a stîrnit un val de comentarii pe tonuri indignate şi apocaliptice. În special din partea cancelarului Germaniei, Angela Merkel, conform căreia revenirea lui Berlusconi în prim-planul scenei politice ar fi o ameninţare existenţială la adresa întregii Uniuni Europene.
Dar nu toată lumea din Germania are această părere. În revista Der Spiegel, Wolfgang Münchau scrie că, din cauza candidaturii lui Berlusconi, care a catalogat diferenţa între titlurile de obligaţiuni italiene şi germane „o înşelăciune“ menită să justifice austeritatea impusă de Germania, „pentru prima dată, politicile de criză sînt în centrul campaniei electorale într-un mare stat european. În Italia, va exista o dezbatere politică pe tema oportunităţii reducerii cheltuielilor publice în timpul recesiunii şi continuării respectării «diktatului» german privind austeritatea. Cred că este un lucru bun“.
Cu excepţia concluziei, această analiză este împărtăşită de cea mai mare parte a liderilor europeni, iar problema este următoarea: pînă acum, „consensul de la Bruxelles“ pe care s-a bazat răspunsul la criza din zona euro a fost ţinut permanent la distanţă de normalele dezbateri democratice. Motivele sînt evidente: chiar şi cea mai mică posibilitate – oricît de îndepărtată – ca ţara care are al patrulea deficit bugetar din lume să intre în colaps economic, afectînd strategia anticriză greu încercată a UE, este suficientă pentru declanşarea panicii pe pieţele financiare, riscînd să ameninţe stabilitatea ţărilor vecine.
Criza a demonstrat o dată pentru totdeauna că existenţa monedei euro le-a retras autorităţilor naţionale competenţele în materie de politici bugetare. Printre propunerile avansate deja în cadrul aşa-numitei agende federaliste a fost inclusă crearea unui minister al Finanţelor în zona euro, care să garanteze convergenţa politicilor bugetare. În schimb, uniunea politică, care ar trebui să reprezinte legitimarea democratică, este o perspectivă mult mai distantă şi obscură. Aşteptînd să se concretizeze, sîntem nevoiţi să asistăm la continuarea seriei interminabile de „summit-uri decisive“ în care liderii statelor puternice să ajungă la acorduri în cursul şedinţelor cu uşile închise, la fel ca în perpetuul congres de la Viena: un model pe care istoria l-a respins deja. Impunerea în continuare a deciziilor luate între valsurile de la Bruxelles, prin exercitarea de presiuni, prin ameninţări mai mult sau mai puţin evidente şi prin aplicarea sistematică a etichetei de „populist“ celor care nu vor fi de acord, aşa cum se întîmplă de trei ani în toate consultările electorale din statele aflate la periferie, nu va face decît să favorizeze proliferarea unor politicieni precum Silvio Berlusconi şi Viktor Orbán.
În dezbaterea privind uniunea politică, un detaliu este ignorat în mod sistematic: Uniunea Europeană deja are un executiv şi miniştri – Comisia Europeană şi membrii acesteia –, chiar dacă este uşor să uităm acest lucru. Aşa cum au demonstrat negocierile pe tema bugetului UE, consolidarea metodei interguvernamentale – prin instituirea funcţiei redundante de preşedinte al Consiliului European – a eclipsat rolul Comisiei Europene, al cărei actual preşedinte a fost ales şi pentru că nu prea îi contrazice pe cei care l-au propulsat. Dar esenţa problemei este mai veche decît José Manuel Barroso: faptul că Executivul european nu depinde de Parlamentul UE, ci de o armată de suverani, este o anomalie instituţională care apropie Uniunea Europeană de monarhiile secolului al XVI-lea, mai degrabă decît de statele democratice.
După cum scrie cotidianul olandez Trouw, „abia cînd componenţa Comisiei Europene va fi dependentă de orientarea politică a Parlamentului European, votul cetăţenilor va putea determina direcţia UE“, punînd capăt în sfîrşit etapei tehnocraţilor şi guvernelor de urgenţă. Între timp, este nevoie să continuăm să avem încredere şi să respectăm democraţiile naţionale. Europenii au demonstrat deja că ştiu să voteze în mod responsabil cînd este în interesul lor: să îi lăsăm pe ei să îl judece pe Silvio Berlusconi şi anturajul acestuia.
Articol apărut pe Presseurop.eu.
Gabriele Crescente este jurnalist italian. Lucrează pentru revista Internazionale din 2006 şi este responsabil al versiunii italiene Presseurop.eu
