Sergiu Nicolaescu - filmele istorice şi preistorice

Exact aşa a zis un compatriot, la o televiziune de ştiri, în ziua în care „trupul neînsufleţit al regizorului a fost dus la crematoriu“. Compatriotul făcea parte dintr-un grup de patrioţi ortodocşi – sau aşa credeau dînşii – revoltaţi de faptul că defunctul urma să fie incinerat, şi nici măcar nu putea fi văzut, din cauza capacului închis al sicriului. „Nu se poate aşa ceva! Nu poate fi înmormîntat, de fapt ars, ca un cîine! Nu se poate să nu-l vedem! Era un om aşa de frumos…“ – a reuşit să articuleze o doamnă, printre suspine şi sughiţuri de plîns. La această chestiune impardonabilă se mai adăuga şi absenţa unui sobor de preoţi care ar fi trebuit să însoţească, după datină, cortegiul de înmormîntare: „Nu cred eu că a cerut el să fie incinerat. Nu cred. Şi chiar dacă ar fi cerut, trebuia înmormîntat cum se cuvine. Nu se poate aşa ceva! Cine a hotărît asta? Ruşine!“. Compatriotul intervievat a declarat cu tărie că văzuse toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, iar cînd a simţit nevoia să enumere cîteva, pentru a da greutate afirmaţiei, a spus că le-a văzut şi „pe alea istorice, şi pe alea preistorice“.

În grupul celor revoltaţi de nesocotirea datinii circula un curent de opinie care o făcea responsabilă de această catastrofă pe soţia regizorului. Plutea în aer un tradiţional „EA e de vină!“, care a culminat cu un cor de huiduieli şi blesteme crunte la adresa unei persoane despre care nimeni nu avea habar. Însă bomba a explodat în momentul în care „EA“ a fost văzută purtînd, în ochii lumii, un palton alb. Cetăţenii revoltaţi au acuzat-o, imediat, de blasfemie. Reporterii au găsit şi ei o explicaţie: „E un cod al lor. Cunoscutul regizor şi soţia sa stabiliseră deja regia acestui moment“. Scenariile conspiraţiilor tenebroase nu au întîrziat să apară. S-au găsit imediat nişte oameni de bine care să informeze vigilenta noastră opinie publică în legătură cu faptul că „EA“ e mult, mult mai tînără. Atît a trebuit. Imediat, unul dintre obişnuiţii televiziunilor – un filozof practician – a decretat că treaba e cît se poate de clară. Nu putea fi vorba de dragoste într-un astfel de cuplu. Prin urmare, se dovedea foarte limpede că „EA“ era „pe interes“. Un alt compatriot a declarat că el era sigur de faptul că trupul lui Sergiu Nicolaescu nu se afla în acel sicriu. Alţii au găsit imediat mobilul trădării: „Banii! Banii sînt la mijloc! Ruşine!“. Iar din studiouri, mai ales de la două dintre televiziunile de ştiri, curgeau comentariile halucinante ale unor invitaţi, condimentate, ici şi colo, cu atitudinile năucitoare ale unor bravi reporteri.

Pe urmă, din nou, Breaking News! Breching niuz, acest ingredient esenţial al vieţii din ecosistemul nostru românesc a revelat faptul că, totuşi, în ascuns, la crematoriu, a avut loc o scurtă slujbă religioasă. Din nou, trădare! Din nou, urgie! „Nu se poate slujbă ortodoxă la incinerare!“ Specialiştii în dogmatică au tăiat aerul studiourilor cu vorbe definitive care contraziceau, implacabil, această ştire. „N-are cum! Nu se poate!“. Ca un taxi sosit instantaneu la comandă, a apărut şi zvonul că Patriarhia şi-a trimis observatori speciali la faţa locului, la crematoriu adică, să se asigure de faptul că nu se va săvîrşi acolo nici o slujbă. Zvonul a fost imediat demontat. Pentru că alt breching niuz a făcut lumină: „Slujba a fost ţinută de un răspopit!“. „Ahaaa! Aşa da!“ Şi toată lumea a răsuflat uşurată.

Toate astea s-au petrecut la început de 2013, în capitala unei ţări membre a Uniunii Europene, în jurul morţii celui mai cunoscut regizor de film din patria lui Hagi, a Nadiei Comăneci şi a lui Ilie Năstase. Într-un profund extaz al discursului, o doamnă din grupul revoltaţilor a spus chiar, la un moment dat, că Obama însuşi l-a recunoscut pe defunctul regizor ca fiind unul dintre cei mai mari din lume. Bietul Spielberg devenea un epigon, filmele Dacii şi Mihai Viteazul se transformau în momente de cotitură în istoria filmului istoric, o doamnă celebră, avocat, a mărturisit că de mult avea ideea să-l propună pe cunoscutul regizor pentru funcţia de preşedinte al României – „americanii n-au avut nici o problemă în a-l face preşedinte pe actorul Ronald Reagan“ –, sintagma „erou naţional“ a fost folosită cu maximă generozitate, iar superlativele pronunţate mantric, în transă adîncă, au alcătuit, alături de huiduielile vigilenţilor patrioţi, tabloul fantastic al unei lumi în care bizareria iese la aplauze zilnic, într-o stagiune interminabilă.

Pentru unii dintre români, Sergiu Nicolaescu a fost un reper fundamental. Pentru alţii, a fost un subiect de banc şi de ironie. Ca în mai toate cazurile, aici, în România, plasarea de o parte şi de alta a baricadei se face cu toate armele şi cu toate bagajele. Cei care au respirat din plin aerul de dinainte de 1989 ştiu bine regula – nu poţi fi rocker, dacă guşti şi vreo piesă de la Depeche Mode, după cum nu poţi pretinde că eşti amator de jazz, dacă bîţîi din picior şi baţi ritmul în masă, cînd se aude Nothing Else Matters, de la Metallica. E dogmă, nene. Cam ca în cazul ortodoxului care n-are voie să fie incinerat. Or fi definitorii pentru noi chestiile astea, reprezentative, cum ne placem să zicem?! În modul cel mai sincer, habar n-am. În momente de acest fel e foarte uşor să lipeşti eticheta naţiei şi să rezolvi rapid problema. Dar e o dogmă de terasă, la fel de ridicolă ca toate celelalte de pe strada ei.

Iar ironia cea mai cruntă a acestei poveşti triste, de la început de an, vine tot din declaraţia unui compatriot revoltat, care spunea ritos, despre Sergiu Nicolaescu: „El ne-a scris istoria! El ne-a spus cine sîntem. Am crescut, am trăit cu el!“. Cumva, cuvintele lui Decebal, Mircea cel Bătrîn, Mihai Viteazul, din filmele regizorului – vorbe desprinse din programele ideologice ale Epocii de Aur – se întorc acum împotriva lui, refuzîndu-i dreptul firesc la un final personal, şi cerîndu-i unul public, „patriotic“ şi conform cu datina.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.