Au fost şi bune
Ce a fost de remarcat în sportul românesc în anul 2012?
Eduard Novak, primul paralimpic de aur dintr-o ţară în care maşinile de lux parchează pe locurile rezervate celor cu dizabilităţi. Săritura în picioare a Sandrei după cea în fund a Kylei Maroney (al cărei rictus a ajuns să fie imitat pînă şi de Obama) şi apoi aterizarea frîntă a Izbaşei la sol, fără să ştie că orice îşi leagă destinul de piesa Shine On You Crazy Diamonds n-are cum să se sfîrşească bine. Respiraţia egală a lui Alin chiar şi atunci cînd a ajuns pe Moldoveanu. Rusescu, omul care îşi salvează lumea proiectînd un model de fotbalist bun şi de bun-simţ într-un ocean de tatuaţi cu freze bizare.
Scenariul de Om bogat, om sărac al unui sport care imită o ţară polarizată, cu Steaua şi CFR parcurgînd Europa, în vreme ce Rapid şi Dinamo n-au după ce bea apă. Dar amintirea cea mai tare despre noi e cea din ziua Finalei. Nu era cu noi. Era la noi. Ziua în care şi noi am fost în Europa. În care mii de străini au sărbătorit la Bucureşti la fel de firesc ca la Madrid. După-amiaza în care bascii, colindînd prin Titan în aşteptarea meciului, i-au îmbrăţişat pe copiii din leagăne care, văzîndu-i cu steagurile, scandau: „Bil-ba-o! Bil-ba-o!“. M-am simţit bine. N-am mai fost orfan, îmi regăsisem familia, şi sportul era naşul reîntîlnirii. Aceasta era România la care visasem. Era primăvară şi mirosea bine. Apoi a urmat lunga vară fierbinte în care ne-am pierdut toate simţurile.
