O mică dezordine identitară

Viaţa e în altă parte – scrie un cititor la sfîrşitul comentariului său plasat pe dilemaveche.ro. E o expresie stereotipă pe care am întîlnit-o de multe ori (ba, dacă îmi amintesc bine, am şi folosit-o cîteodată). Ca toate stereotipiile, are, într-o primă fază, calitatea de a exprima succint un adevăr pe care e greu să nu-l accepţi. Sigur, în faza a doua o poţi combate. Dar pînă la faza a doua e cale lungă...

De cînd s-au terminat alegerile, citesc sumedenii de „analize“, comentarii şi opinii pe tema „de ce a ieşit cum a ieşit“. E plin Internetul de păreri şi de dorinţa de a afla explicaţii. Iar de la comentarea rezultatelor particulare ale acestei runde electorale pînă la opinii despre „cum sînt românii“ e doar un pas, făcut şi el la repezeală. Căci – mi se pare – aceasta e cheia în care se cer şi se dau explicaţiile despre alegeri (ca şi despre orice altceva): felul în care s-a votat spune ceva despre felul de a fi al „românilor“ în general, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. Iar combatanţii care iau parte la aceste „dezbateri“ – români şi ei, fireşte – au tăria opiniunilor lor şi, în loc de argumente, aduc, într-un fel sau altul, concluzia fatalistă „c-aşa-i românu’“, aplicabilă la orice. Observ, pe de altă parte, pe cele mai importante site-uri de ştiri (dar nu numai), că fac audienţă subiectele legate de prezenţa vreunui compatriot de-al nostru în cine ştie ce context internaţional. Jurnaliştii s-au prins că printre români e o foame de români (ca să zic aşa...) şi de „fapte româneşti în lume“, aşa că exploatează intens mecanismul: e suficient să pui în titlu că un român a făcut nu ştiu ce pe nu ştiu unde şi, gata, poporul cititor pe Internet se repede cu click-ul. (Apropo: într-un sondaj recent la nivel european, s-a constatat că românii sînt peste media europeană la cititul ştirilor pe Internet.) Ca să nu mai vorbesc despre faptul că, de multă vreme, mă întîlnesc foarte des – pe forumurile ziarelor, în discuţii de tot felul cu oameni foarte diferiţi – cu afirmaţia „avem nevoie de modele“ (variaţiuni: „societatea românească are nevoie de modele“; „nu ştim să ne respectăm valorile“; „România are mari valori, dar nu şi le promovează“ etc.). Facebook-ul s-a umplut şi el de tot felul de „causes“ dedicate afirmării/susţinerii/promovării valorilor, succeselor, modelelor româneşti.

Mi se pare că toată această discuţie nu face decît să reia şi să prelungească – beneficiind şi de noile tehnologii – lunga dezbatere despre „specificul naţional“ din cultura română interbelică. Cu alte cuvinte, nu face decît să ducă la noi cote un soi de criză identitară amplificată, azi, de globalizare, de circulaţia rapidă (dar şi superficială!) a informaţiei, de posibilitatea exprimării deschise şi directe a opiniilor. Aşa încît multe dintre „dezbaterile“ la care asistăm nu fac decît să reia idei enunţate şi argumentate de unii intelectuali interbelici şi devenite, între timp, clişee de largă circulaţie. De altfel, una dintre tehnicile curente de „argumentare“ este tocmai chemarea întru sprijin, prin vreun citat scos din context şi transformat în aforism uşor de ţinut minte, a vreunui autor din trecut. Cînd vrei să spui că românii sînt aşa şi pe dincolo, adaugi „după cum spunea şi marele X“ (Eminescu, Caragiale, Iorga, Eliade etc.) şi bagi un citat. Şi gata – nu mai e nevoie de nimic, ai adus „proba supremă“. Partea bună în toată această amplificare a „dezbaterii“ despre identitate este că ea a ajuns să cuprindă „marele“ public. Presa interbelică e plină de eseuri şi anchete pe tema „specificului naţional“ semnate de reprezentanţii elitelor intelectuale ale vremii. În zilele noastre, datorită Internetului, la „dezbatere“ participă oricine crede că are ceva de spus. (De aici şi clişeizarea discuţiei – dezavantajul masificării!...) Cred că e bine că oamenii sînt preocupaţi să priceapă cum e comunitatea „românilor“ şi să-şi definească niscaiva repere. Partea proastă este că, axată pe un discurs de tip speculativ ori pe observaţii superficiale, problema identităţii ajunge să umbrească altele, devenind un fel de obsesie.

Şi aici ajung la „viaţa e în altă parte“. În timp ce mii şi mii de concetăţeni de-ai noştri îşi dau cu părerea despre „cum sînt românii“ şi, în general, tind să ajungă la o concluzie negativă, se întîmplă tot felul de lucruri în realitate. În timp ce gazetari, lideri de opinie, intelectuali şi simpli cetăţeni tot repetă că „se duce dracului rapiţa“, există în jur destule fapte, argumente şi oameni care contrazic fatalismul catastrofic al emiţătorilor de opinii. Există mulţi oameni care îşi văd de treabă şi care au cu totul alte probleme în realitate decît dorinţa de autodefinire. În timp ce – de exemplu – de ani întregi se clamează că „moare cultura“, datele concrete arată că numărul şi calitatea evenimentelor culturale au crescut (inclusiv în anii de criză), dotarea cu cărţi a gospodăriilor a crescut, tinerii merg la teatru mai mult decît în anii trecuţi (şi mai mult decît celelalte categorii de vîrstă) – a se vedea în acest sens cercetările de pe culturadata.ro. E doar un exemplu, putem găsi şi altele. Dar mi se pare că, sprijinită pe explicaţii istorice, pe citate din clasici şi pe discursul liric-speculativ – şi nu pe fapte –, toată „dezbaterea“ despre cum sînt românii e doar o expresie superficială a unei dezordini identitare pe care o stimulează impactul enorm al sistemului mass-media (care ne-a luat pe nepregătite, ca şi pe alţii, de pe alte meleaguri...). Oamenii vorbesc despre ceea ce li se „pune“ pe agendă, ca fiind subiecte importante, de către televiziuni, ziare, site-uri. Şi se creează o inflaţie de opinii şi comentarii care „blurează“ datele şi faptele concrete.

Drept pentru care mă gîndesc serios să renunţ la obiceiul de a scrie săptămînal asemenea comentarii. Oricum sînt destule. Dar, deocamdată, ar mai fi ceva de spus. Continuare în numărul viitor.