Conştiinţă de contribuabil
Dacă iei la rînd forumurile şi comentariile de pe site-urile ziarelor ori micro-anchetele pe stradă realizate de reporterii radio şi TV, observi că, în ultima vreme, cuvîntul „contribuabil“ a căpătat o tot mai mare răspîndire. Zilele trecute, de pildă, o ştire anunţa (de fapt, e o ştire „ciclică“, pentru că aşa e şi fenomenul pe care îl prezintă) că au apărut gropi în autostrăzi. Ce spuneau cetăţenii luaţi la întrebări de reporter? Bineînţeles, că e „bătaie de joc pe banii contribuabilului“. De mai mulţi ani, atunci cînd se fac cozi la birourile de încasare a texelor şi impozitelor, cetăţenii se indignează, acuză birocraţia şi proasta organizare şi spun că, în calitatea lor de contribuabili oneşti, ar trebui trataţi mai bine. De cîte ori vine vorba de lucrări publice prost făcute, la fel: românu’ (căci, în articolul de săptămîna trecută, vorbeam despre mica dezordine identitară) se pronunţă asupra risipei din banul public. Ba chiar şi în comentarea unor proiecte culturale este invocat uneori contribuabilul: am citit, de pildă, cronici la filme proaste realizate cu contribuţia Consiliului Naţional al Cinematografiei care deplîngeau cheltuirea ineficientă a banului public. Carevasăzică, criticii de film nu (mai) sînt preocupaţi exclusiv de valoarea estetică, ci şi de problema civică a bunei administrări a bugetului de stat.
Scriam săptămîna trecută că nu e rău, în principiu, că discuţia despre identitate şi despre „cum sînt românii“ s-a democratizat, că nu mai e doar apanajul intelectualilor care scriu eseuri despre „specificul naţional“. Tot aşa, mi se pare că dobîndirea conştiinţei de „contribuabil“ de către românu’ obşinuit e un pas spre modernizare (sau mai bine zis spre recuperarea „deficitului de modernitate“ al societăţii româneşti). Ar fi un semn al trecerii dinspre „naţionalismul etnic“ către „naţionalismul civic“, despre care vorbesc diverşi teoreticieni, şi o dovadă de maturizare. Dar mi se pare că asta se întîmplă doar în principiu şi se manifestă doar din cînd în cînd. Căci tema cheltuirii eficiente a banului public (şi chestiunile conexe, precum taxele, impozitele şi celelalte) nu provoacă dezbatere publică şi nu a devenit încă un criteriu important în atitudinea cetăţenilor – în comportamentul electoral, bunăoară. În alte ţări, votul e puternic influenţat de nivelul taxelor propus de un partid sau de altul ori de sumele alocate din buget unor domenii importante pentru viaţa cetăţeanului, precum sănătatea ori educaţia. În Italia, de exemplu (o ţară cu un număr mare de impozite), unde vor avea loc alegeri în curînd, se dezbate intens eliminarea unor taxe: subiectul face prima pagină a ziarelor şi s-ar putea să fie decisiv în stabilirea cîştigătorilor. La noi, despre chestiunea impozitelor şi taxelor nu s-a discutat deloc în campania electorală (nu doar în cea mai recentă – în care de fapt nu s-a discutat despre mai nimic serios) şi nu ştiu cîţi cetăţeni au fost preocupaţi de asta. Replica despre „cheltuirea banului public“ e, deocamdată, mai degrabă aruncată la supărare, ici şi colo, reactiv şi spontan, nu e un semn al unor preocupări constante. E adevărat, pe de altă parte, că asemenea probleme sînt plicticoase pentru „marele public“ – iar felul stupizel ori gălăgios în care le prezintă cea mai mare parte a presei noastre nu-i ajută pe oameni să le înţeleagă mai bine. Dar nu e mai puţin adevărat că, în vîltoarea tranziţiei şi a (re)construirii spiritului public în societatea românească, s-a dezbătut mult mai mult şi mai intens pe teme inefabile şi „metafizice“ (precum fundamentala temă „cum e românu’“) decît pe chestiuni pragmatice, concrete, cu efect în viaţa de toate zilele a fiecăruia.
Nu văd însă aici vreo trăsătură a „specificului naţional“, nu cred că e vreun semn al faptului că „românul s-a născut poet“ şi, prin urmare, e neatent la cărările întortocheate ale contingentului. E mai degrabă lipsa de practici şi de comportament civic – adică nu e un „dat“, ci o situaţiune remediabilă prin educaţie, în timp. Şi mai este, cred, şi o problemă de „inerţie discursivă“: sîntem obişnuiţi să discutăm public într-un anumit fel, pe anumite teme (de obicei acelea cu mare încărcătură emoţională), mass-media mainstream încearcă, de dragul audienţei, să „vîndă“ doar acele subiecte despre care presupune că au audienţă garantată (adică de mase), nefiind capabilă să-şi creeze, în timp, o audienţă de (altă) calitate. Şi nici „liderii de opinie“ nu scapă tentaţiei de a intra în siajul mainstream (cu excepţiile de rigoare, fireşte, care acoperă însă o nişă subţire). Cel mai bun exemplu l-am avut zilele trecute. S-a produs o bîlbîială cu privire la taxele şi impozitele locale, ceea ce din perspectiva contribuabilului presupune răspunsul la o întrebare simplă: plătim mai mult cu 16% sau la fel ca anul trecut? Restul – dacă e din vina Guvernului ori a primarilor, cine a făcut, cine a dres, cine a explicat, cine n-a înţeles – sînt „tehnicalităţi“. Exact răspunsul la această întrebare se lasă aşteptat, în timp ce autorităţile s-au pierdut în explicaţii şi învinuiri reciproce. Cetăţenii au stat cuminţi şi au aşteptat, reacţii civice – ioc!, iar liderii de opinie s-au ocupat cu alte subiecte. În alte ţări, o asemenea bîlbîială ar fi fost scandaloasă. La noi, nu este încă. Probabil că va fi, peste cîţiva ani. Să avem răbdare. Faţă de cum eram acum 20 de ani, e un mare pas înainte faptul că oamenii au înţeles că gropile din autostrăzi sînt „pe banii lor“. Adică nu mai zic, precum Conu’ Leonida: „treaba statului, domnule! Pe el de ce-l avem?“...
