După sfîrşitul lumii

Acum, că a trecut (pentru a cîta oară?...) sfîrşitul lumii, putem reveni la ocupaţiunile şi perspectivele noastre mai puţin catastrofice – deşi, la români, anunţarea catastrofelor mari şi mici e aproape cotidiană. Ceea ce conduce, pînă la urmă, la uzarea sensului: vaccinaţi zilnic cu porţii homeopatice de dezastre (economice, sociale, politice şi eţetera), riscăm să devenim insensibili la „adevărata“ catastrofă.

Anul acesta, mai mult ca în alţi ani, am convieţuit cu tot felul de „sfîrşituri“ prevestite brutal, într-un peisaj public dominat de televiziunile care „fac agenda“ urlînd. S-a vorbit, de pildă, despre sfîrşitul democraţiei – fie din cauza dictatorului Băsescu, fie din cauza iureşului de astă-vară al USL, depinde de „prevestitori“. S-a vorbit despre ieşirea (sau excluderea) României din UE. S-au folosit cuvinte mari în politichie – puci, lovitură de stat, dictatură şi altele – şi despre sfîrşitul statului de drept. Deocamdată, putem consemna că încheiem anul cam în aceeaşi apă călduţă care bălteşte de multă vreme şi avem o democraţie nici prea-prea, nici foarte-foarte, o soţietate – carevasăzică – lipsită de prinţipuri, dar fără exageraţiuni, un popor care pune în continuare multă patimă cînd vine vorba de discutat politică, dar e lehămesit cînd vine vorba să voteze sau să se manifeste civic. Obişnuiţi cu bombăneala generalizată, convieţuim cu propriile nemulţumiri şi lamentări şi nu mai sîntem atenţi la ceea ce – totuşi – se întîmplă. Şi nici nu protestăm dacă nu se întîmplă ce ar trebui.

Opinia publică – atîta cîtă mai e şi cum mai e în România – a fost ocupată tot anul cu disputele politice, dar dezbaterile consistente aproape că au lipsit. Ocupată pînă peste cap să se pronunţe cît mai zgomotos asupra dilemei „e mai bine cu Băsescu sau cu Ponta“, lumea românească n-a mai apucat să observe că, în general, stăm prost. Mass-media a amplificat cît a putut zgomotele, alergînd leşinată după o audienţă tot mai slabă şi mai îndoielnică, aşa încît temele de substanţă – cum relansăm economia, ce fel de politici publice ne trebuie, cum stăm cu reformele – au devenit mai degrabă marginale, disputate între experţi şi oengişti şi, eventual, comentate de cîţiva jurnalişti cu scaun la cap. Aşa încît, la sfîrşitul anului, e greu să ne uităm în urmă şi să recapitulăm: care au fost marile teme de interes public? Cu ce ne-am ales din dezbaterea lor? Ce chestiuni importante pentru societatea românească au reuşit să spargă zidul de zgomote ale certurilor politice de doi lei şi au ajuns (oarecum) în conştiinţa publicului? Dacă ar fi după mine, aş zice că lucrul cel mai bun care s-a întîmplat este că s-a discutat foarte mult despre justiţie. Cîteva procese ale unor personaje politice importante (începînd, desigur, cu condamnarea lui Adrian Năstase), anchetele DNA, controversele legate de CSM şi altele au ţinut tema justiţiei în atenţia publică. Nu spun că publicul „de masă“ a şi înţeles despre ce e vorba ori că oamenii muncii de la oraşe şi sate n-au dormit noaptea de grija Curţii Constituţionale ori a statului de drept. Dar măcar au fost „expuşi“ frecvent la ideea că în materie de justiţie se întîmplă lucruri în România. Mai e mult, desigur, pînă cînd societatea românească va „aprofunda“ chestiunea, iar tema abstractă a statului de drept n-are cum provoca mari pasiuni în popor. Dar faptul că s-a vorbit atît de mult despre justiţie va avea efect pe termen lung. Culmea e că la „împingerea“ în avanscenă a justiţiei a contribuit şi harababura politică de astă-vară, ceea ce poate fi considerat un efect colateral pozitiv al unei crize politice fără nici un sens.

Altminteri, rezultatul alegerilor pare să arate că mulţi votanţi nu sînt preocupaţi de problemele cu justiţia ale unor politicieni, din moment ce au intrat în Parlament oameni cu dosare penale ori aflaţi în conflict de interese. Sau poate că, din cauza puternicei polarizări politice, votînd la grămadă cu unii împotriva celorlalţi, alegătorii n-au dat atenţie persoanelor cu probleme. În orice caz, onestitatea şi respectarea legii nu sînt, deocamdată, criterii care să conteze în primul rînd pentru cetăţeni, îngrijoraţi mai ales de criză, de sărăcie şi de lipsa perspectivelor. Astfel încît – cu atît mai mult – e important să se vorbească despre justiţie, chit că pînă la formarea „masei critice“ mai durează şi va mai trece poate o generaţie pînă cînd majoritatea cetăţenilor să conştientizeze ideea simplă că viaţa lor va fi mai bună nu dacă guvernul le măreşte salariile cu cîteva procente, ci dacă în România se respectă legile.

Într-o analiză publicată în revista 22 („Anul justiţiei de fier“), Laura Ştefan e de părere că societatea civilă este „cîinele de pază al justiţiei“: „Ce va fi în 2013 depinde şi de noi, de cum vom înţelege să apărăm ce am cîştigat în aceşti ani. Anticorupţia e, în primul rînd, a noastră, a cetăţenilor; să fim realişti, politicienii nu prea au de ce să o iubească. Sînt mult prea multe dosare trimise în judecată ca să poată fi omorîte toate, iar procurorii şi judecătorii ne-au arătat că au curaj şi că sînt independenţi“. Deocamdată, cred că ne putem baza mai degrabă pe magistraţii care îşi fac treaba şi pe raportul Comisiei Europene în legătură cu starea justiţiei. Cetăţenii care să sară în apărarea statului de drept şi a independenţei justiţiei nu par a fi atît de mulţi. Dar – tocmai pentru că justiţia a fost foarte prezentă în spaţiul public – cu siguranţă sînt mai mulţi decît anul trecut.