A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei

Şi a venit din nou clipa recurentă a îndoielilor naţionale, pusă în scenă în fiecare an ca un soi de parastas mediatic tot mai anemic: a fost sau n-a fost? A fost pe dracu’!... – oftează o majoritate dezabuzată care vrea să uite. Minoritatea care nu poate să uite oftează şi ea, dar în tăcere. Grupul de urători ai Revoluţiei îşi face şi el numărul, tot mai puţin convingător.

A fost sau n-a fost ce anume? Revoluţie, bineînţeles, ceea ce am crezut cu toţii cînd istoria n-a mai avut răbdare şi ne-am pomenit cu toţii – dacă nu în stradă – cel puţin în faţa televizoarelor. Acum, privind retrospectiv şi din perspectiva dezvăluirilor ulterioare, marea majoritate nu mai crede în acest „basm“. Dar uită că orice revoluţie izbutită are şi o parte de „lovitură de stat“, de „culise“, de „conspiraţie“ şi că toate revoluţiile şi-au devorat eroii. Cele mari i-au trimis chiar direct la ghilotină sau în puşcării. A noastră nu este deci o excepţie, singura „impură“ şi, parţial, „confiscată“. Pe de altă parte, „revoluţie“ nu este un termen „natural“, cu un semnificat „obiectiv“ de genul „acesta este un pahar“. Nu este nici măcar un termen ştiinţific univoc sau negociabil prin simplă „competenţă“. Revoluţia este un brand, rezultat al unui marketing istoric negociat de elitele noii ordini cu masele sociale. Tristeţea vine din faptul că noi am ratat din prima clipă – şi am continuat să ratăm pînă în prezent – această negociere...

Dar să ne amintim! Pe lîngă interpretările, mai mult sau mai puţin competente, care s-au oferit să ne prezinte „adevărul despre revoluţie“, faptele „la firul ierbii“ din relatări live, precum volumul de interviuri Vom muri şi vom fi liberi al Irinei Nicolau sau filmul După revoluţie al lui Laurenţiu Calciu sau amintirile de istorie orală culese de Rostaş Zoltan şi Florentina Ţone ne ajută să o facem.

„Toţi erau deştepţi, din ăştia, nimeni nu era prost în momentul acela“ – îşi aduce aminte, după douăzeci de ani, un revoluţionar. Iar altul afirmă, onest, că „fiecare a avut motivele lui, care ţineau de concret şi pămîntean. Eu, de pildă, voiam muzică la liber şi cărţi asemenea!“. Nimeni nu ştia ce va urma, dar toţi ştiau ce trebuie făcut. Căci (mai) toţi erau convinşi că a venit vremea lor şi, mai îndrăzneţi sau mai speriaţi, mai pe faţă sau mai pe ascuns, s-au pus brusc să viseze. După cîteva decenii de vise etatiste sau etatizate şi de aspiraţii centralizate, societatea românească a fost literalmente inundată brusc de vise individuale irepresibile: marea defulare. Spre deosebire de celelalte „revoluţii“ ce au dus la căderea comunismului, negociate în principal la masa verde cu cîtva timp înainte de declararea lor publică, revoluţia română a avut şi o imensă componentă spontană şi un cost uman măsurabil în morţi şi răniţi, care au creat cel puţin credinţa într-un îmbătător „prin noi înşine“. Capitalismul primitiv despre care s-a vorbit ulterior – şi se mai vorbeşte încă şi în prezent – a constat astfel, iniţial, într-o acumulare primitivă a dorinţei. Mai degrabă decît o schimbare a cursului apei, ca în celelalte ţări comuniste, revoluţia română a fost o rupere a zăgazului: Ne-a luat valul – îşi intitulează, profetic, Irina Nicolau un volum de interviuri.

Bineînţeles că a fost o revoluţie, dar una „luată de val“, cu dinamită la temelia barajului şi reîndiguind puhoiul, cu exces de entuziasm naiv şi exces de deziluzie la fel de naivă, ce se justifica însă, a posteriori, prin exces de „realism“. Dar a fost o schimbare revoluţionară, pe care ezităm încă să o declarăm „revoluţie“, tocmai pentru că atunci am crezut prea mult în ea şi după aceea am aflat prea puţine despre culisele sale – iar ce am aflat ne-a revoltat şi deprimat. Şi totuşi, atît schimbarea de regim cît şi morţii sînt fapte ce pot fi constatate cu ochiul liber. Tristeţea acestei „revoluţii“ este astfel faptul că am ajuns să o persiflăm. Ne autoironizăm dintr-un exces de iluzie prea dramatic deziluzionată, ca un biet soţ înşelat în dragoste.

Revoluţia din decembrie inaugurează postcomunismul românesc, dar îl inaugurează strîmb, ca moment inaugural al „societăţii deziluziei“ în care trăim şi în prezent. Indiferent de cine a profitat de ele, entuziasmul şi jertfa din stradă au fost reale. Indiferent de cît de naivă sau nu, credinţa că noi am făcut-o a fost şi ea reală pentru că a creat consecinţe reale pentru fiecare dintre noi. Pe de altă parte, şi deziluzia post festum, proporţională cu intensitatea visării iniţiale, a fost – şi este – la fel de reală, căci ne urmăreşte toate faptele reale. Astfel, societatea s-a autodelegitimat şi a abdicat: sîntem un popor de naivi, eventual bine intenţionaţi, dar incapabili să facă faţă Marilor Păpuşari – a conchis o mare majoritate.

La rîndul său, statul se defineşte prin monopolul violenţei legitime – ne-a învăţat Max Weber. Or, asasinarea soţilor Ceauşescu a fost o violenţă nelegitimă. Nimeni nu ştie nici astăzi cine şi (cu adevărat) de ce a făcut acest lucru, într-adevăr unic în seria revoluţiilor din 1989. Statul s-a delegitimat astfel şi el ab initio. La temelia sa se află o crimă pe care mulţi şi-o doreau, care a fost justificată în fel şi chip, dar pe care statul nu a reuşit niciodată să o legitimeze credibil şi transparent, în noua sa calitate de stat de drept. Mai mult, statul a recidivat cu morţii mineriadelor (cu alte crime, deci, împotriva propriei populaţii), despre care, de asemenea, nu ştim cine se face, legal, vinovat. El a abdicat astfel, de facto, de la prerogativele sale de stat de drept. Şi este perceput în consecinţă.

Chiar dacă am avut timp să uităm, chiar dacă nu ne mai pasă sau avem alte probleme pe cap, clipa inaugurală a deziluziei ne urmăreşte încă şi după două decenii, ca orice fapt istoric major. Cerul speranţelor noastre de fiecare zi este astfel acoperit permanent de nori ameninţători de deziluzie. 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

fotografie Lucian Muntean