Unde e partida moldovenească?

Am aşteptat cu nerăbdare al doilea volum al amintirilor lui Radu Rosetti. Am scris despre primul volum, Ce am auzit de la alţii (Humanitas, 2011). Titlul Din copilărie. Amintiri (2012) spune exact despre ce este vorba. Mai exact, despre copilăria în marea boierime moldovenească, în preajma unirii Moldovei cu Ţara Românească. Amintiri personale amestecate cu impresii despre evenimentele politice la care copilul Rosetti asistă prin intermediul părinţilor. Mama – „întîia moldovancă feministă“, liberală şi modernistă. Tatăl – conservator, onest, prost manager – cum am zice acum – al moşiilor, dar sufletist. Mama – enervată de bătăile care se administrează slugilor, ţiganilor, ţăranilor, şi pornită în mici cruciade locale, cum ar fi cea împotriva obiceiului de a înveli lăuzele în argilă – a fost nevoie ca boieroaica să ordone arestarea babelor moaşe pentru a înceta practica aceasta. Tatăl – prins cu activitatea sa politică, dar atent cu ritualul de viaţă al unui mare boier, ce presupune cadouri pentru slujbaşi de Sfîntul Vasile (era înainte să se inventeze Moş Crăciun), nenumărate năşiri şi chiar îngrijrea ţăranilor care se îmbolnăvesc, ţărani pe care nu vrea totuşi să-i împroprietărească, fiind un adversar al reformelor lui Cuza.

O lume primitivă, care se chinuie să se civilizeze. Nedreaptă şi bucolică. Mult mai realistă şi interesantă decît cea din Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă (fiţi sinceri, le-aţi citi fără obligaţie de la şcoală?).

O bună parte din carte este despre Unirea Principatelor. Descrisă colorat şi dramatizată spectaculos pe alocuri. Nu ştiu ce mai scriu manualele de liceu acum, dar pe vremea mea nu se schimbase nimic din naraţiunea comunist-naţionalistă despre masele largi, care de secole tînjeau după unire. De fapt, boierii pătrunşi de naţionalism s-au luptat cu boierii mai bătrîni şi patriarhali. De remarcat modul în care descrie Rosetti sentimentele naţionaliste ale părinţilor săi, aliniaţi perfect la spiritul vremii; practic, boierii români au învăţat să fie naţionalişti citind ziarele franţuzeşti şi germane, care ajungeau în pachete mari, cu întîrziere, la moşii. A fost un conflict în cadrul elitei. Astfel încît „ideia unirii ţărilor surori devenise banală în cercul marii boierimi moldoveneşti şi fusesem deprins să privesc ca oameni de treabă numai pe acei care se împărtăşiau de dînsa.“ (p. 61)

Cînd soarta celor două principate urma să fie decisă, agitaţia produsă de boierii naţionalişti prooccidentali şi prounionişti a fost contracarată de reprezentanţii puterii sprijiniţi de consulii turc, rus şi cel austriac. „În mai multe ţinuturi, cînd tinerii orăşeni întrebuinţaţi de partidul unirii pentru propagandă parcurgeau satele în costum naţional, erau arestaţi şi maltrataţi în chipul cel mai brutal de agenţii administraţiei.“ (p. 75) Talentul narativ al lui Rosetti pune istoria mare în mici episoade de bîrfă grandioasă, pur şi simplu citeşti şi nu poţi lăsa din mînă. Un anume Costinu Catargiu – echivalentul ministrului de Interne în guvernul condus de caimacamul Vogoridi – excela în brutalitatea foarte eficientă. Dar soţia lui Vogoridi, „Catinca Conache, mai cunoscută sub porecla de Cocuţa [...] aparţinea unei familii care se distingea printr-o mare şi însufleţită iubire de neam şi prin înflăcăratele-i convingeri unioniste. [...] Samavolniciile lui Costinu Catargiu o supărase într-atîta, încît părăsise Ieşiul şi se dusese să steie la moşia ei Ţigăneştii de la ţinutul Tecuciului, declarînd lui Vogoridi că nu se va întoarce în capitală pînă cînd nu îşi va schimba politica.“ (p. 93) De unde apoi trimite vorbă că dacă nu-l înlocuieşte pe ministru, divorţează – iar zestrea sa îl făcuse pe Vogoridi om bogat. Schimbarea lui Catargiu la presiunea Cocuţei nu a împiedicat însă fraudarea alegerilor, din care au rezultat numai deputaţi „separatişti“, adică anti-unire. A fost nevoie de intervenţia energică a lui Napoleon al III-lea pentru a se reface alegerile. Episodul cu Cocuţa arată totuşi o lume cu intime legături între cei din elită, toţi fiind neamuri şi cunoscuţi între ei. Dacă ministrul Costinu Catargiu era de partea cealaltă a baricadei, între liderii partidului unirii erau alţi trei Catargii. Iar brutalităţile din acea vreme însemnau nişte bătăi şi nişte arestări de cîteva zile – sîntem în epoca în care politica nu se face încă prin crime în masă, peste mai puţin de o sută de ani urmaşii acestor oameni vor fi împuşcaţi pe capete sau vor dispărea cu anii în beciuri.

Este ales Cuza ca domn în ambele ţări, nu fără un episod dramatic în care fostul domnitor Mihai Sturdza îl are contracandidat pe propriul fiu. Dacă beizadeaua nu se încăpăţîna să-şi concureze tatăl, spune Rosetti, Sturdza ar fi fost aproape sigur ales. Iar el se opunea unirii. Istoria ar fi cu fost cu totul alta? Sau poate că nu, poate că valul naţionalist pro-unire nu putea fi oricum oprit. Se vede asta şi în modul în care unioniştii erau disciplinaţi şi au convenit asupra persoanei lui Cuza – deci aveau o ideologie care să-i unească, erau un „partid“ adevărat, pe cînd ceilalţi aveau doar interese personale, de unde lupta dintre tată şi fiu. Moşul lui Rosetti, pe nume Lascăr, a fost vehiculat pentru domnie, dar a refuzat pe motiv că „ar fi ridicol să alegem un domn care s-ar intitula Lascăr I.“ (p. 130) Acest Lascăr, care nu a vrut să fie I-ul, e cel care a închis cu cheia uşa de la Sala Elefantului şi le-a spus unioniştilor că nu le dă drumul pînă nu cad de acord asupra unui candidat unic. Aşa se scrie istoria mică.

În fine, se alege Cuza domn, dar consensul dispare aproape imediat. Boierii se bat între ei pe tema privilegiilor şi a pămîntului pentru ţărani. Ideologia naţionalistă care unise partidul nu mai era destul să-i ţină laolaltă. Cuza, boier mijlociu, este luat în derîdere de marii boieri. Dar scriitorul ţine cu Cuza, îl ştie de mic, erau vecini de moşie. Nu avea educaţie aleasă şi era afemeiat, dar scopurile sale politice îi sînt adolescentului Radu Rosetti mai apropiate decît scopurile propriului tată.

Sărind de la capitolele despre unire la cele despre Cuza, m-a frapat un lucru: unde a dispărut partida moldovenească? Parcă a intrat în pămînt. De unde fractura unionişti-separatişti fusese clivajul principal în Moldova, după Unire separatiştii nu mai există. Principatele Unite trec pe nesimţite la clivajele obişnuite în epocă ale unor state unitare (reformă-conservatorism, mari proprietari, reforma agrară). Unde sînt moldoveniştii?

De remarcat că Rosetti nu revine la tema asta deloc, deşi în multe locuri face remarci interesante. Are un adevărat cult faţă de Mihail Kogălniceanu, îi reproduce un întreg discurs pentru că „ţin ca cuvintele marelui moldovan să nu lipsească din aceste Amintiri.“ (p. 159) Apoi, cînd Cuza şi Kogălniceanu dizolvă Adunarea şi le bagă pe gît boierilor reforma agrară, ţine să precizeze că reforma a fost o „voinţă moldovenească“ (p. 176)

Îmi aduc aminte acum că în 2011 am publicat la Centrul Român pentru Politici Europene un raport despre bursele oferite de statul român studenţilor din Republica Moldova şi am dat un subtitlu banal despre „bursele pentru studenţii moldoveni“. A fost de ajuns ca cyber-fasciştii să ne sară în cap, făcîndu-ne stalinişti (una dintre plăcerile mele vinovate e să văd cum se chinuie miliţienii spiritului să deformeze ce spunem noi. Preferaţii mei sînt Victor Roncea la extrema dreaptă şi Costi Rogozanu la extrema stîngă – ţin să le mulţumesc la intrarea în noul an, fără ei viaţa mea ar fi mai banală). Totuşi, ce înseamnă a fi „moldovean“? Şi de ce e mereu mai complicat să abordezi subiectul decît atunci cînd e vorba de olteni sau bănăţeni? Evident, explicaţia e în Republica Moldova. Astăzi, partida moldovenească de la 1859 este recognoscibilă istoric numai peste Prut. Este de fapt partida pro-rusească, opunerea identităţii moldovene celei româneşti a fost proiectul politic al Rusiei. Tinerii PCRM defilează la Chişinău cu tricouri pe care scrie „Eu mi-s moldovean“ – în limba română, dar cu litere chirilice. Practic, avem în faţă un uriaş experiment social, în care o populaţie care era unică în 1812 este ruptă în două – una se dezvoltă sub umbrela deplină a iluminismului naţionalist occidental (care a făurit statul modern naţional român) şi cealaltă este doar parţial şi intermitent sub influenţa acestui curent şi în acelaşi timp este pusă sub influenţa proiectului imperial rusesc de încurajare a identităţii vechi regionale. Soluţia nu este să negi prosteşte că există o identitate moldoveană, ci să o tratezi ca pe ceea ce este – o altă identitate veche regională românească, ca aceea oltenească, de pildă.

Închei cu un citat din Rosetti, unde exprimă ideile lui Manolache Oatu, slujitorul lor de încredere, un om despre care are multe cuvinte bune: „Fiind în slujba tatei, membru de seamă al partidului unirii, Manolache Oatu n-avea cum să nu fie unionist şi deci era agent zelos al unirii, predicînd-o ori pe unde călca. Dar bănuiesc că în fundul inimei era separatist, căci numai în bine nu vorbia pe fraţii noştri de peste Milcov şi, de cîte ori era sigur că tata nu-l aude sau nu se va găsi cine să-l denunţe, zicea că oameni proşti ca boierii mari moldoveni el n-a mai văzut. Şi, cînd îl întrebai pentru ce, cînd îl mînca limba mai tare, răspundea că numai nişte proşti pot să dee de bunăvoie pe mîna unor străini mai numeroşi decît ei puterea ce o deţin. Că muntenii, fiind mai mulţi la număr decît noi o vor stăpîni totdeauna ei. Că prin urmare toate slujbele, cele mari şi cele mai multe din cele mici, le vor lua ei, pentru dînşii, lăsîndu-ni nouă numai ciurucul, că au să mute scaunul domniei la Bucureşti, pentru ca să fie şi mai între ei şi pentru ca casele lor de acolo să capete şi mai mare preţ, iar ale boierilor noştri din Ieşi să nu mai facă nici a treia parte din ce făceau pănă acuma. Şi, cînd cele prezise de el au început să se adeverească şi să se înfăptuiască, era foarte mîndru de prevederea de care dăduse dovezi.“ (p. 206)

Vorbe puse de Rosetti în gura lui Manolache Oatu, care niciodată nu a învăţat să scrie cu alfabet latin. Să nu uităm că Rosetti şi-a scris amintirile tîrziu. Erau acestea vorbele slujbaşului, sau le-a pus în gura sa tocmai pentru a le putea da o însemnătate de ziceri de om neluminat? Exprimă personajul Oatu din Amintiri frustrări reale? E adevărat că Manolache al nostru s-a văzut confirmat în ceea ce priveşte preţul caselor din Iaşi, era inevitabil ca acesta să scadă. Dar altfel, în ceea ce priveşte oprimarea perpetuă a moldovenilor din România unită de către munteni – nu prea a avut dreptate. În realitate, simplul fapt că nu există o mişcare moldovenistă azi în România arată că, de fapt, împărţirea puterii nu s-a făcut de atunci pe aliniamente de identitate regională. Muntenii şi moldovenii au fost mai tîrziu percepuţi unitar ca „regăţeni“, de către ardeleni. Ardelenii (români şi maghiari) sînt mai frustraţi de România decît sînt moldovenii din România, dar asta e altă discuţie. Partida moldovenească s-a pierdut rapid în România „regăţeană“ – un remarcabil succes istoric care se cere încă explicat. Din păcate, există puţin apetit pentru cercetări serioase despre identităţi regionale româneşti (Transilvania subiectivă a Alinei Mungiu-Pippidi e tot ce îmi vine în minte acum). În rest, multă maculatură în care autorii spun ce ar vrea ei să fie mai degrabă decît ce este, şi asta atît dinspre multiculturalismul schizoid à la SNSPA (care vrea să demonstreze oamenilor că li se pare că sînt ce pretind a fi), cît şi dinspre studiile româno-centrice à la Academia Română (are Academia asta un întreg institut de studii în probleme etnice, care scoate analize ştiinţifice de nivel Sergiu Nicolaescu mai plicticos).

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE