Aroganţă
În judecăţile asupra altora – în viaţa cotidiană, în mass-media şi mai ales în politică – se repetă în ultima vreme, cu o frecvenţă surprinzătoare şi cu o puternică notă negativă, acuzaţia de aroganţă. În anumite contexte, termenul suferă totuşi o schimbare de sens şi o atenuare a negativităţii: e folosit pentru a desemna – cu oarecare simpatie şi doar uşoară (auto)ironie – acte de teribilism, provocatoare sau surprinzătoare. În limbajul non-standard (mai „de periferie“), cuvîntul are sens concretizat şi chiar formă de plural (aroganţe), intrînd în expresii în curs de fixare (a face aroganţe). Polarizarea sa semantică se poate explica prin implicarea subiectivităţii: aroganţa altora e păcatul suprem, în vreme ce aroganţele proprii sînt motiv de mîndrie.
Pentru arogant (împrumut lexical modern, din secolul al XIX-lea, din franceză) există zeci de sinonime mai vechi sau mai noi, din diferite registre stilistice: îngîmfat, încrezut, înfumurat, fudul, semeţ, trufaş, infatuat etc. În genere, etichetările negative sînt numeroase şi în permanentă îmbogăţire; între ele, seria descriind insul „care se crede superior altora şi îşi afişează sentimentul de superioritate“ se referă la un defect judecat subiectiv, pentru că implică foarte direct relaţia cu judecătorul. Cine îl acuză pe celălalt de aroganţă (în DEX, „purtare obraznică şi sfidătoare; atitudine de mîndrie dispreţuitoare“) nu e doar preocupat de sănătatea morală a aproapelui, ci îi reproşează, implicit, faptul de a-l fi pus într-o situaţie de inferioritate. De altfel, e greu de demonstrat ce crede cu adevărat cineva: eticheta depinde de interpretarea manifestărilor sociale, în care aroganţa (celor plasaţi egal sau mai sus) şi obrăznicia (celor plasaţi mai jos) sînt relative şi interpretabile, în funcţie de susceptibilităţile fiecăruia. Acuzaţia de aroganţă, foarte prezentă în politica ultimilor ani, e îngrijorătoare prin frecvenţă, pentru că poate fi semnul unor frustrări mai adînci. Locul ei central în discursul public implică faptul că imaginea, stilul comportamental şi modul de comunicare ar fi cele mai importante lucruri. E interesant că în genere acuzaţia de aroganţă e un argument politic, chiar în relaţiile internaţionale. În Trésor de la langue française informatisé este chiar indicat un uz special al termenului arrogance („ca atitudine a unui guvern sau a unui curent politic“), cu un exemplu din 1927, despre „aroganţa naţionalismului german“. Şi astăzi, informaţiile de actualitate consemnează că „Putin atacă «marile puteri arogante»“ (Adevărul, 7.11. 2011) sau că „Ministrul cubanez de externe acuză atitudinea arogantă a lui Obama“ (Adevărul, 21.12. 2009).
Un spaţiu propice pentru răspîndirea utilizării pozitive a aroganţei pare a fi presa sportivă, care preia trăsături ale registrului marginal-argotic şi le consolidează. Sînt foarte multe atestări ale aroganţei în comentariile fotbalistice: „M. renunţă la aroganţe: «M-aş fi mulţumit şi cu un egal!“ (sport.ro); „Aroganţa zilei! Cum rîd rapidiştii de T. pe pagina de Facebook!“ (ibidem); există şi „aroganţa etapei“ (prosport.ro) şi „aroganţa sezonului“ (sport.ro). Un fotbalist declară: „Sînt arogant, extrem de individualist şi am un ego cam cît 20 de stadioane“ (sport.ro); „Asta da aroganţă! Vasluienii au dat de pămînt cu Steaua după 1-0 în Ghencea“ (Adevărul, 20.04.2012). Aroganţa este adesea superlativă: maximă – „Aroganţe maxime înainte de meciul cu Dinamo!“ (sport.ro); „Aroganţa maximă a steliştilor înainte de derby-ul Dinamo – Rapid!“ (ibidem) –, supremă – „Mircea Lucescu, aroganţa supremă pentru milionarii lui Abramovich“ (ibidem); „Aroganţa supremă a lui Ibrahimovici după ce Messi a bătut recordul“ (ibidem), uriaşă, mega-aroganţă etc. În sport, se fac aroganţe: „După ce în ultima săptămînă a aruncat mai multe «săgeţi» în direcţia Stelei (...), patronul Astrei, I.N., a făcut o nouă aroganţă“ (prosport.ro); „I-a făcut o aroganţă! şeful lui CSKA l-a luat peste picior pe Gigi“ (sport.ro).
În bună măsură, atît acuzaţiile, cît şi laudele care invocă aroganţa au mai mult de-a face cu comentariile inflamate de pe stadioane decît cu analiza psihologică sau morală a faptelor; o abandonare a cuvîntului, pentru o vreme, ar ajuta la găsirea unor explicaţii mai subtile pentru comportamente şi relaţii.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
