În chestia fericirii
De ceva vreme, jucăria mea preferată se cheamă Kindle. Dacă mai e cineva care nu ştie ce este Kindle, spun acum: un aparat care stochează cărţile pe care le vrei într-un format electronic foarte comod. Fiind vorba, mai ales, de cărţi de pe piaţa anglofonă, utilitatea jucăriei e maximă. Pot avea orice carte vreau de pe această piaţă imensă (dar şi pieţele francofone şi hispanice sînt accesibile lesne) într-o secundă, oriunde mă aflu în lume. Inclusiv la mine în casă, în Bucureşti, la doi paşi de piaţa Gemeni. Adevărul este că nu am stat niciodată să mă gîndesc dacă senzaţia de bine pe care mi-o aduce această jucărie serioasă este fericire, plăcere sau confort – sau puţin din fiecare, într-un dozaj anume. Pur şi simplu, mă simt foarte bine achiziţionînd cărţi prin Kindle, mă simt bine citindu-le în formatul acesta (nu simt nici o diferenţă între lectura cărţii pe hîrtie şi lectura pe Kindle – satisfacţia e aceeaşi), mă simt bine construind biblioteca mea virtuală, cu cărţi relativ dificil de găsit în librăriile noastre, dar pe care mi le apropriez într-o secundă, cu un click.
În prima zi a noului an, Kindle îmi aduce sub ochi o carte relativ recentă despre economie şi fericire – How Much is Enough? Money and the Good Life de Robert şi Edward Skidelsky (2012). Autorii, tată şi fiu – tatăl economist, fiul filozof – atacă inteligent şi alert tema deja bine bătătorită a căutării condiţiilor fericirii dinspre economic. Am încredere în această carte pentru că Robert Skidelsky, bine cunoscut economist britanic, profesor la Oxford şi Emeritus la Warwick, a trecut prin trei partide şi pare a se fi oprit la cea mai bună ipostază politică, cea de-a patra. A fost, la început, laburist, pînă în 1981, cînd a părăsit partidul cel mare pentru a fi printre fondatorii unui nou partid britanic mic (Partidul Social-Democrat), în care a rămas pînă la desfiinţare, în 1988, apoi a devenit conservator în 1992 şi, din 2001, este independent în Camera Lorzilor (unde a intrat conservator fiind). După un asemenea parcurs, eu chiar vreau să ascult ce are de zis acest autor despre fericire.
Toată lumea ştie că datele esenţiale ale fericirii (şase în opinia autorilor, enumerate în penultimul capitol al cărţii, le voi înşira imediat) nu pot fi cumpărate cu bani. La fel, toată lumea ştie că, dacă eşti sărac lipit, ai şanse mici să fii fericit, fie şi pentru că imposibilitatea asigurării nevoilor de bază generează vulnerabiliate şi anxietate, frustrare şi umilinţă. De asemenea, toată lumea ştie că, pînă la un anumit nivel al veniturilor, există o oarecare corespondenţă între nivelul de trai şi fericire, după care nu mai există. În economie, asta se cheamă paradoxul Easterlin, după numele celui care, prin anii ’70, a demonstrat că în ţările industrializate, avansate ca nivel de trai, de la un moment dat încolo îmbunătăţirile standardului de viaţă nu mai au nici o influenţă asupra stării de fericire a cetăţenilor. Naive într-un fel, dar elocvente pentru o anumită febrilitate a căutării reţetei fericirii, sînt eforturile multor oameni foarte deştepţi, de cele mai diverse extracţii intelectuale, de la John Maynard Keynes la Virginia Woolf, de a stabili precis care e nivelul de venituri al unui individ pe lună de la care orice creştere nu mai are impact direct asupra stării lui de fericire. Toată lumea ştie, de asemenea, că fericirea are o puternică determinare subiectivă. Dacă dreptatea e ea diferită de-o parte şi de alta a Pirineilor, dar fericirea! În plus, conţinutul fericirii se schimbă cu vîrsta – la 16 ani te face fericit ceva, la 80 altceva. Şi aceeaşi toată lumea mai ştie că fericirea e trecătoare. Un episod care se consumă în timp, mai lung sau mai scurt. O frunză-n vînt, cum zic romanţele. Nu este o stare pe care o dobîndeşti şi la tine rămîne. De fapt, una dintre problemele fericirii este că toată lumea, cum ziceam, ştie despre fericire tot ceea ce e de ştiut. Cum s-ar zice azi prin studiourile de televiziune, fiecare dintre noi „are o expertiză“ consistentă în materia fericirii. Cine nu se pricepe la fericire?
Ei bine, nimic din toate aceste păreri aproape unanim împărtăşite nu este contrazis de cartea pe care mi-a adus-o Kindle. În plus, aflu o grămadă de lucruri noi, numai bune de pus la dosarul fericirii şi de povestit unuia sau uneia, cînd vine momentul. Astfel, cei doi Skidelsky cred că fericirea se poate realiza numai dacă şase condiţii pre-existente, în mare măsură independente de economic, sînt întrunite simultan: sănătatea (înţeleasă ca funcţionare deplină a corpului nostru), securitatea (convingerea individului că aşteptarea ca viaţa sa să continue este justificată), respectul (indicarea formală sau informală dinspre ceilalţi a faptului că punctele de vedere sau interesele oricui sînt luate în considerare, nu sînt ignorate), personalitatea (capacitatea de a elabora şi executa un plan de viaţă întemeiat pe opţiuni individuale), prietenia (de fapt, traducerea un pic strîmtă a grecescului philia), posibilitatea de a face ceva din plăcere (de fapt, traducerea strîmtă a englezescului leisure). Vă las să vă gîndiţi dacă ar fi ceva de adăugat sau ceva de scos de pe lista precondiţiilor fericirii şi, ca să vă încurc mai mult, sugerez doar, împreună cu autorii, că de multe ori realizarea uneia dintre aceste precondiţii este posibilă doar în detrimentul alteia şi, dacă nu uităm că aceste precondiţii trebuie întrunite simultan ca să avem vreo şansă, ne dăm seama cît de complicată este problema fericirii. Lucru de care, de altfel, e conştientă toată lumea: fericirea e complicată. Sigur că ceea ce ştie toată lumea despre fericire e de ordin general şi poate părea banal, dar – vorba lui Keynes citată într-una dintre notele de subsol ale cărţii, e mai bine să ai dreptate în general decît – să te înşeli punctual. Aşa că, faceţi bine şi, dacă vă stă în putere, fiţi fericiţi în general! Nu doar punctual, în 2013.
