EDITORIALE ȘI OPINII

O dată mai mult trebuie să iau apărarea unui monument din acest oraş, dar importanţa lui în istoria naţională o întrece pe a tuturor celor a căror viaţă am căutat pînă acum să o prelungesc. De o săptămînă, un apel a fost adresat municipalităţii şi opiniei publice pentru a salva clădirea din strada Smîrdan nr. 39, unde a fost odinioară Hotelul Concordia.

Mi-am pus adeseori întrebarea de mai sus. Pe de o parte, pentru că toţi ceilalţi fii ai marelui postelnic Constantin Cantacuzino par să-şi fi construit fiecare cîte o reşedinţă pe moşiile pe care le deţineau în Ţara Românească, iar cronicile şi bibliografia de specialitate nu vorbesc despre asemenea edificii aparţinînd lui Mihai Cantacuzino.

„Care credeţi că a fost cel mai performant ministru al Educaţiei din ultimii 22 de ani?“ – se întreabă într-un foarte recent studiu coordonat de colegul meu, Alfred Bulai, vizînd cadrele didactice din ţară. Răspunsurile detaşează net trei candidaţi: Daniel Funeriu (25%), Ecaterina Andronescu (16%) şi Andrei Marga (16%).

A cam dat strechea în unii dintre cei ieşiţi de la Django, cel mai recent film al „sceleratului“ de la Hollywood – aşa l-a numit un forumist, creştin, blînd, tolerant, pasionat de cinema. Un iubitor de cultură de la noi, evident, cunoscător al „adevăratei istorii“, expert în teoria conspiraţiei, unul dintre puţinii pămînteni conştienţi de faptul că americanii ne pregătesc subliminal, de ani mulţi, pentru Guvernul Mondial al Satanei.

E o perioadă în care unele cumpărături aparent banale se dovedesc, în fapt, neobişnuit de complicate. De exemplu, se întîmplă în mod firesc ca, la apropierea de adolescenţă, orice băiat să nu mai vrea să poarte dresuri pe sub pantaloni.

Deschideam săptămîna trecută o discuţie asupra tensiunilor lingvistice mondiale, care, de altfel, ar trebui să fie foarte serioasă. Ne-am obişnuit cu toţii, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, să vorbim despre un antagonism cultural şi lingvistic anglo-francez, deşi adevărata confruntare se duce, în fond, între americanitate şi... restul lumii.

Deşi au trecut mai mult de şapte ani de la schimbarea prin denominare a valorii monedei naţionale, foarte mulţi dintre cetăţenii români continuă să vorbească despre milioane, în loc de sute de lei, să calculeze alternativ şi imprevizibil în lei noi şi lei vechi.

„O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului“, zice Jupuitu în romanul lui Marin Preda, înainte să se apuce să confişte ceaunele şi velinţele. Impozitul plătit de ţărani era atunci principala sursă de venit a statului român.

Cînd, spre sfîrşitul anului 1992, Augustin Buzura mi-a propus, în calitatea lui de preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, să încerc lansarea unui săptămînal de cultură, eram, în materie de gazetărie, un debutant. Scrisesem, desigur, în diverse periodice, încă din 1968, dar nu eram ceea ce se cheamă un „om de presă“.

Bri doarme buştean. Ai zice că e greu să doarmă în zdrăngănitul din metrou. La fiecare staţie, o voce înregistrată anunţă staţiile şi informează pe ce parte va fi peronul. Bri doarme buştean. Şi-a lăsat capul în poala bunicii. Dormitul în metrou face parte din rutina zilnică.

Cînd vine vorba despre planuri ambiţioase, nu ne întrece nimeni. Avem încredere că putem muta munţii din loc. Ce dacă obiectivul de a atrage 3,5 miliarde de euro din fonduri structurale în 2012 a fost ratat? Nu-i nimic! Vom atrage cel puţin 5 în 2013! Este posibil?

Pe vremea în care André Malraux era ministru al Culturii în Franţa (1959-1969), convinsese guvernul să aplice un program amplu de dezvoltare a infrastructurii culturale în toată ţara şi, vreme de cîţiva ani, bugetul a alocat sume importante pentru construcţia unor aşezăminte culturale, în primul rînd în acele zone mai puţin culturale din Franţa.

Nu vă culcaţi pe-o ureche! Cutremurul viitor, a cărui apropiere ne-o vestesc multe Casandre, va reduce radical patrimoniul istoric al Capitalei noastre. Judecînd după starea de paragină în care se găsesc atîtea dintre monumentele care s-au mai păstrat în Bucureşti, la care reparaţiile sînt încă în curs ori nici n-au început, dezastrul ar putea fi incomparabil mai mare decît pagubele precedente.

Căutam nişte acte vechi. Din întîmplare, am dat peste o foaie îngălbenită, acoperită cu un scris deja greu descifrabil, dar îngrijit, pe care l-am identificat ca fiind al tatălui meu, probabil de pe vremea cînd era student la medicină. Era jurămîntul lui Hipocrate. L-am citit, apoi l-am recitit...

Bucureşti. Teatrul Odeon. Spectacol pe text de Bertold Brecht – Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Formulă spectaculară grea. Foarte grea. Muzică multă, extrem de obositoare pentru unii. Cabaret cu chip expresionist, „teatralizare“ cu miză de sport extrem, estetică deloc simplă.

"Dragi iubitori ai tenisului, dragi sîrbi şi scoţieni, dragă Horă, dragă Gabi şi Ştefan, dragă C.T. Popescu, am să vă rog, cu simpatie şi smerenie, să nu mă înţelegeţi greşit. Rogu-vă, fiţi îngăduitori cu bodogăneala şi exagerările mele şi cu ochii mei azvîrliţi peste cap de recenta finală a Open-ului australian."

"Fotbalul e o ţară aparte, o ţară imaginară în care Hagi poate fi în acelaşi timp rege şi preşedinte. O ţară care poate să bată Germania şi Anglia, pe Ajax şi pe Inter, proclamîndu-se ceea ce nu e. Şi, culmea, cei bătuţi s-ar putea să creadă această fantasmagorie. Aşa că e exact pe dos: fotbalul nu este despre nivelul de trai, ci despre nivelul de trăire."

Este cunoscută alerta franceză din ultima sută de ani, generată de aşa-zisa „invazie“ a americanismelor în limbile şi culturile Europei. Rezultatul l-a constituit o intervenţie juridică a guvernelor Franţei în lexicul uzual, menită să „protejeze“ naţiunea de „contaminarea“ cu „virusul“ anglicizării.

Într-o discuţie, altminteri foarte interesantă, despre contextul istoric al unirii din 24 ianuarie 1859, prezentatoarea unei emisiuni de televiziune îl întreba pe istoricul invitat dacă nu cumva Alexandru I. Cuza devenise, la vremea lui, redundant.

Într-un caiet vechi, descopăr o serie de pagini care conspectează amănunţit Chateaubriand, Le Génie du Christianisme. Cîţi cititori mai are astăzi această carte? E, totuşi, în ea, un amestec de subtilitate şi candoare care ar merita recuperat de noile generaţii, confruntate, cu sau fără voia lor, cu pătimaşe dezbateri pe tema: era sau nu Eminescu ateu?

În zilele noastre cu multe televiziuni, talk-show-ul e omniprezent. Pentru că e ieftin. Iar managerii televiziunilor mici, dar bătăioase, ştiu acest lucru. În loc să trimiţi reporteri pe teren care să facă anchete şi reportaje despre viaţa reală şi despre problemele oamenilor, mai bine inviţi seară de seară în studio cîţiva inşi care să-şi dea cu părerea despre care cred ei că ar fi problemele oamenilor.

În 1991, eram prin Germania, la filmare. O echipă relativ redusă: un operator şi doi redactori. Celălalt ziarist era Emanuel Isopescu. Sărmanul, avea o înfiorătoare durere de măsea. Falca umflată, dureri crîncene. Ajunşi în Hamburg, în loc să mergem şi noi, ca tot omul, la o plimbare prin frumosul Sankt Pauli, îl ajutam pe Lulu Isopescu să găsească un medic de urgenţă.

Credeaţi că anii cruciali s-au sfîrşit? Ei bine, nu – sau, în orice caz, nu în 2013. Ba, chiar – aşa cum spunea George Friedman, fondatorul celebrului centru de analiza strategică Stratfor – Europa este locul spre care lumea ar trebui să privească cel mai atent în 2013.

Dean Martin spunea pe scenă, în spectacolele The Rat Pack, o glumă care avea de fiecare dată succes: nu eşti beat decît atunci cînd stai întins pe podea şi simţi nevoia să te ţii de ceva. Iluzia are exact rolul mînerelor pe care beţia de luciditate te face să le cauţi cînd stai întins pe podea.

Articolul lui G.M. Cantacuzino pe care-l comentam săptămîna trecută este din 1940. Într-un alt text, care-l precedase pe acesta cu un an, „Arhitectura românească de azi“, din Viaţa Românească (XXXI, 4, aprilie 1939), regăsim doctrina autorului, odată cu judecăţi asupra curentului funcţionalist în Europa vremii.

Casa în care ar fi locuit ultimul călău al Iaşiului are o poveste din care nu lipsesc picanterii, cum ar fi o părticică din istoria unei familii boiereşti, sistemul de sănătate, cuceririle revoluţionare ale orînduirii socialiste, doborîte de capitalism sau, mai nou, fantomele.

În ograda actuală a României, toate animalele visează în secret, dar la unison, să fie tauri comunali. Este visul românesc. Tot animalu’ păstrează astfel în culcuşul său o icoană cu animalul totemic, sub care scrie I am a winner! Este o fermă postmodernă a animalelor, cu un marketing performant.

Nebunia începe imediat după Crăciun. Mai toate magazinele „strigă“ multicolor că e rost de chilipiruri babane. Vitrinele se sufocă de „sale“ scris în toate felurile. Procente peste procente, în cele mai stridente chipuri, lăţite în dosul geamurilor mari, răscolesc liniştea străzilor vieneze.

Un raport al Pentagonului arată că, în ultima perioadă, în armata americană s-a înregistrat în medie o sinucidere pe zi. Mai precis, în anul 2012, în rîndul militarilor americani au avut loc 349 de sinucideri, adică mai multe decît cele 246 de vieţi americane pierdute pe cîmpurile de luptă din Afganistan.

Trăind, la un moment dat, în prima jumătate a anilor ’90, pentru mai mult timp, în Statele Unite, m-am confruntat – ceva mai devreme decît unii dintre compatrioţii mei – cu obsesia a ceea ce americanii numesc organic food („mîncare organică“, adică naturală, fără chimicale, cum ar veni).

Neînregistrat (încă) de dicţionare, dar cît se poate de transparent, termenul răutăcism e foarte des folosit (mai ales la plural) în stilul colocvial al publicisticii şi al comunicării prin Internet, probabil şi în conversaţia cotidiană.

"Pentru că sportivii veterani povestesc despre noi într-un fel care ne tulbură. Dacă nu putem începe să trăim sănătos de luni, 1 ianuarie, măcar luăm act de faptul că poţi nu doar alerga maratonul la 38 de ani, dar îl şi poţi cîştiga, performanţă pe care a reuşit-o Constantina Diţă la Olimpiada de la Beijing, din 2008. După nume, pare româncă."

În iulie 2012, Consiliul de Onoare de la Radio România Actualităţi a judecat cazul Dan Şova vs Carmen Valica şi a decis că jurnalista nu a greşit. În noiembrie 2012, Consiliul de Administraţie şi-a însuşit concluziile Consiliului de Onoare.

Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea.

Sînt la Dilema din 1993 şi – cu excepţia directorului fondator, dl Andrei Pleşu – am rămas singurul din redacţie care a însoţit tot parcursul revistei, de la începuturi. Am petrecut, aşadar, mai bine de 1000 de săptămîni din viaţă cu colegii de redacţie, mai vechi şi mai noi. Aşa încît, o dată la 20 de ani, sper că mi se îngăduie o succintă „recapitulare“.

Parcă ieri eram în şedinţă de sumar, la Ştiri, cu Radu Coşarcă (el nu ştia că o să fie membru în CNA, apoi şef la Tele 7 abc, apoi la Antena1 şi că apoi se va retrage în PR), cu Anca Toader (care nu ştia că o să ajungă să lucreze la BBC, la Londra), cu Tudor Barbu (care nu ştia că o să fie senator Dan Diaconescu), cu Mişu Predescu (încă nu era mahăr mare în trustul PRO).

Acum aproape un an şi jumătate, autorităţile oraşului Timişoara au început campania pentru promovarea oraşului drept capitală culturală europeană în 2021.

Cu un entuziasm bine stimulat de un patriotism înflăcărat, vreau să anunţ întreaga omenire (nici mai mult nici mai puţin!) că România a adus şi aduce o contribuţie esenţială la înţelegerea implicaţiilor profunde, nebănuite ale darwinismului.

În acel număr din Revista Fundaţiilor Regale de care venise vorba din cauza unui articol de M. Sebastian, acelaşi subiect al înnoirii înfăptuite în Capitală de Carol al II-lea a mai fost tratat – chiar de un arhitect, de G.M. Cantacuzino.

Apărută la Timişoara acum patru ani, cartea lui Teodor Octavian Gheorghiu, Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana, este una dintre lucrările care completează strălucit bibliografia de arhitectură şi urbanism a ultimilor 20 de ani.

Propuneam în numărul trecut o mică pledoarie – neîntîmplătoare – pentru tabiet. Era doar vîrful aisbergului. Dedesubt, în adîncuri, se află însă întreaga problematică a autenticităţii. Cam complicată şi care ne scufundă pînă în tărîmurile îngheţate ale Fiinţei.

„De ce nu a prevăzut nimeni criza?“, i-a întrebat Regina Elisabeta a II-a pe economişti, în timpul unei vizite la London School of Economics, la sfîrşitul lui 2008.

„Spune-mi ce maşină ai, ca să-ţi spun cine eşti.“ E o formulă posibilă în România anului 2013. În urmă cu două-trei decenii, nu era. Clişeele locale şi internaţionale legate de mărcile de automobile şi de proprietarii lor sînt deja răspîndite.

Tombstone înseamnă, în engleză, „piatră de mormînt“. Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993. Filmul, laureat cu o mulţime de Oscar-uri, a rulat şi la noi.

Conversaţia cotidiană (ca şi multiplicarea ei contemporană, prin canalele de televiziune, sub numele de talk-show) nu e cîtuşi de puţin economică şi eficientă; dimpotrivă, suferă de redundanţă, prin acumulare de cuvinte care nu folosesc decît la menţinerea contactului între interlocutori şi la mascarea pauzelor de gîndire.

Dar de unde ar reieşi că a rămas întreg? De la Rushdie la Messi Mouse nimeni nu scapă alienării zidului de „gorile“ care îi înconjoară celebritatea, fie ea ameninţată de un ayatollah sau de o domnişoară cu o foaie de hîrtie şi un pix în mînă.

Citesc într-o revistă britanică un schimb de păreri între doi parlamentari conservatori. Schimbul de păreri se face prin intermediul poştei redacţiei. Primul parlamentar spusese că e dezamăgit de guvernul condus de partidul său şi că nu e mare diferenţă faţă de guvernul laburist anterior.

În ultima vreme, spaţiul public a fost reinvadat de fervente abordări istoriografice şi sociologice despre naţiune şi ţară. La o extremă, sforăituri naţionaliste şi declaraţii patriotard-belicoase din clasa „sînt mîndru că sînt român şi ia să ne mai lase ăştia-n pace, că doar nu sîntem paşalîcul lor“.