Despre ce vorbim?
Conversaţia cotidiană (ca şi multiplicarea ei contemporană, prin canalele de televiziune, sub numele de talk-show) nu e cîtuşi de puţin economică şi eficientă; dimpotrivă, suferă de redundanţă, prin acumulare de cuvinte care nu folosesc decît la menţinerea contactului între interlocutori şi la mascarea pauzelor de gîndire. Că limbajul uman ar tinde către minimum de efort şi către economie de mijloace este, de altfel, o iluzie: proiecţia unui model raţionalist conform căruia oamenii ar comunica în primul rînd pentru a schimba informaţii. Cînd scopul conversaţiei este chiar faptul de a sta împreună, de a face să treacă timpul şi de a împărtăşi emoţii de tot felul, concizia e ultimul lucru pe care îl caută interlocutorii. Nu e de mirare, deci, că formule relativ lungi, elaborate, devin cu uşurinţă clişee care le înlocuiesc pe cele precedente, mai scurte şi devenite pure automatisme. Noile formule sînt preluate rapid şi repetarea insistentă le face destul de antipatice, dar şi extrem de contagioase.
Mai mulţi vorbitori au observat deja frecvenţa cu care apare, în aproape orice dialog televizat din ultima vreme, formula polemică „Despre ce vorbim?!“. E o secvenţă fixată, formal interogativă, de fapt cu răspuns inclus (vorbim despre ceva ce nu are sens) şi cu implicaţia clară că discuţia trebuie abandonată. Falsa întrebare e folosită pentru a încheia o discuţie, pentru a respinge un argument, pentru a devaloriza poziţia adversarului. De fapt, noul clişeu reface, mai explicit şi cu mai multă elaborare retorică, o atitudine deja cuprinsă în foarte multe formule şi expresii conversaţionale mai vechi: cum adică?, nu, zău?, păi cum?, care-i treaba?, ei, aş?, haida-de! etc.; echivalentul ei mult mai puţin solemn este, probabil, ce spui, frate (nene, Franţ etc.)? Seria, foarte bogată în stilul colocvial şi chiar în cel argotic, ilustrează una dintre atitudinile noncooperative fundamentale: neîncrederea în spusele celuilalt, asociată cu minimalizarea şi ridiculizarea conversaţiei.
Ce aduce în plus noua formulă (şi nu o face neapărat mai simpatică) e aparenta sa seriozitate şi vizibila indignare. Clişeul uzează de trucul retoric al asocierii, al includerii vorbitorului în obiectul unei critici: folosirea persoanei I plural ar presupune o dorinţă de cooperare, o renunţare la atitudinea de superioritate şi deci o atenuare a criticii. Mijlocul retoric e însă transparent, astfel că bunele intenţii riscă să fie resimţite ca artificiale şi cam ipocrite. Întrebarea – mai ales rostită pe un ton nervos sau de răbdare exasperată – rămîne o formă de manifestare a ostilităţii. Minimalizarea argumentelor celuilalt presupune că faptele sînt evidente şi nu mai e nevoie de argumente suplimentare. Transmiţînd mesajul „voi nu ştiţi despre ce vorbim“, formula închide dialogul.
Formula e specifică oralităţii, dar a fost destul de des consemnată în scris. În unele cazuri, e citată pentru a fi criticată („Urăsc întrebarea asta, pseudo-retorică, voit-superioară, perfect-găunoasă!“, codruvrabie. blogspot.ro). De la analiza critică se poate trece uşor la asimilare, la preluare, aşa cum se întîmplă în multe cazuri cu clişeele: „Despre ce vorbim? e o expresie folosită în ultimul timp de cei care cred că argumentele dintr-o discuţie sînt atît de clare încît discuţia nu mai are rost. (...) Dar hai să vedem, totuşi, despre ce vorbim?“ (transilvaniabusibess.ro).
Frecventă e dezvoltarea şi explicitarea emfatică a formulei: „despre ce vorbim noi aici?“: „Despre ce vorbim noi aici? Doar cu ideile şi idealurile nu se face nimic“ (Observator cultural, 537, 2010). Tonul de iritare e indicat, chiar şi în scris, mai ales în comentariile de pe forumuri, de asocierea cu cîte o interjecţie sau un vocativ: „Unde ne aflăm, domnule? Despre ce vorbim noi aici?“ (dcnews.ro); „Alooo, despre ce vorbim noi aici?“ (gsp.ro). O dovadă a intrării clişeului în uzul curent e surprinzătoarea sa prezenţă chiar într-un text autoironic, în care echivalenţa cu un simplu „cum adică“ e împinsă pînă la limită: „Nici nu ştiu dacă să o mai trec pe listă. E total neverosimil, despre ce vorbim noi aici…“ (alte-povesti.com). Mă îndoiesc, totuşi, că o asemenea formulă, destul de lungă şi de complexă, are şanse reale de a deveni un automatism definitiv fixat în limbă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
