Deschideam săptămîna trecută – e drept, mai curînd jocular – o discuţie asupra tensiunilor lingvistice mondiale, care, de altfel, ar trebui să fie foarte serioasă. Ne-am obişnuit cu toţii, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, să vorbim despre un antagonism cultural şi lingvistic anglo-francez, deşi adevărata confruntare (de ordin mentalitar) se duce, în fond, între americanitate şi... restul lumii. Mult dezbătuta „globalizare“ reprezintă, în ultimă instanţă, limbajul (cultural) al Lumii Noi, transferat la scară planetară. Cred că discutarea raţiunilor istorice ale acestei situaţii ar fi un proces analitic extrem de complex, mergînd de la sondarea mecanismelor economice (şi a felului în care ele impun supremaţia politică) pînă la fluctuaţia „creşterilor“ şi „descreşterilor“ unei naţiuni date, de-a lungul istoriei. Cert rămîne faptul că franceza (în postură de civilizaţie, dar şi de limbă), alături de alte (numeroase) culturi, se află astăzi în umbra englezei (ca exponent al americanităţii), fără mari şanse de a-şi redresa poziţia în viitor (un sondaj recent, făcut printre europeni, arată că 60% dintre ei agreează ideea ca engleza să devină limbă oficială planetară, în condiţiile în care Uniunea Europeană – ai cărei cetăţeni, iată, se pronunţă majoritar, în acest fel – se vrea a fi o contrabalansare politico-economică la impactul nimicitor al Lumii Noi asupra... Vechiului Continent!).

Probabil că deplasarea centrului de greutate către franceză, în lupta culturală dusă actualmente cu engleza (şi nu spre spaniolă, de exemplu, care rămîne o limbă mai răspîndită decît franceza!), se naşte din prestigiul tradiţional al celei dintîi. Engleza însăşi a împrumutat, în vremurile de glorie ale francezei, multe cuvinte (rămase şi astăzi în vocabularul său) din bagajul lingvistic al cuceritorilor normanzi, pentru simplul motiv că folosirea acestor cuvinte (chiar atunci cînd ele existau în variantă saxonă) era un semn de distincţie socială. În plus, Franţa duce astăzi – în modul cel mai consecvent – o bătălie culturală împotriva englezei, încercînd chiar exercitarea unui control legislativ asupra intrării noţiunilor anglofone în limba naţională. În 1986, preşedintele francez în exerciţiu, François Mitterrand, a declarat fără echivoc faptul că „Franţa se află în război deschis cu anglo-saxona“. Conform statisticilor (v. Bill Bryson – Mother Tongue), Franţa avea deja antecedente în această privinţă la timpul cînd Mitterrand îşi arăta ostilitatea faţă de anglofonie. Aminteam, în articolul precedent, cîteva măsuri legislative franceze, destul de curioase, de... ordin lingvistic. Din 1911, funcţionează în Franţa o Lege împotriva adoptării termenilor străini în limbă, iar, în 1970, a fost înfiinţată o Comisie a Terminologiilor. În 1975, se elaborează o Lege de Stat numită Menţinerea Purităţii Limbii Franceze, conform căreia preluarea „anglicismelor“ trebuie pedepsită cu amenzi usturătoare. În 1984, se creează, tot aici, Comisariatul General al Limbii Franceze. În plus, Academia Franceză întocmeşte anual liste de cuvinte interzise uzului şcolar, iar anumite regulamente de ordine interioară nu permit Radioului şi Televiziunii difuzarea emisiunilor/spectacolelor/filmelor de producţie americană într-un procent mai mare de 40%.

Rezultatele par însă mai degrabă descumpănitoare. Bill Bryson observă (în cartea amintită) că anumite noţiuni tind să devină comice (amintiţi-vă, spre exemplu, de „gît-legăul“, „nas-ştergăul“, „de perete frecătoriul“, „de sine mişcătoriul“, „stelămîntul“ ş.a. propuse de către puriştii români ca echivalente ale intolerabilelor neologisme „cravată“, „batistă“, „chibrit“, „automobil“ sau „astronomie“; ca să nu mai menţionez sugestia lor ca diferenţa „singular-plural“ să fie redată prin neaoşa opoziţie „singureţ-multureţ“). În loc de hamburger, francezii spun steak haché, simpatica „ciungă“ (chewing-gum) a devenit, pentru ei, pâte à mâcher, iar pipeline (conductă) – oléduc. Oripilaţi de ciudăţeniile lexicale apărute în limbă, chiar jurnaliştii de la Le Monde au propus, sarcastic, la un moment dat, schimbarea tuturor cuvintelor englezeşti în corespondente franţuzeşti. Tradiţionalul sandwich ar fi devenit, astfel, deux morceaux de pain avec quelque chose au milieu.

Situaţia distrează, întrucît statisticile mondiale rămîn necruţătoare: două treimi dintre publicaţiile ştiinţifice ale lumii apar în engleză, corespondenţa internaţională este redactată în engleză, în procent de 75%, cele mai mari reţele planetare de televiziune sînt americane, canadiene sau britanice. Francezii înşişi spun frecvent le snob, le biftek, le self-made man, aşa cum englezii ziceau în trecut, cu aer aristocratic, merçi, au contraire, force majeure, à la mode etc. Aidoma românului (postmodern), francezul (postindustrial) are în bagajul lexical zilnic noţiunile de rockstar, top-model, horror, floppy, computer, hard disk, mouse, e-mail, zoom, home-video etc. El pleacă în le week-end, oprindu-se în le camping. Ascultă le compact disc, le rock, le jazz, le blues şi chiar le heavy metal. Nu o dată merge la le pub, unde bea un scotch, un gin ori un cocktail. La televizor priveşte un western sau, la bună dispoziţie, un striptease, cînd, desigur, nu preferă să lectureze un best-seller. Cel puţin deocamdată, „frangleza“ (căreia entuziaştii i-au inventat un vocabular şi chiar o gramatică!) pare o utopie. Dacă există un limbaj universal, acesta aparţine, astăzi, în exclusivitate englezei.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.