Despre autentic

Propuneam în numărul trecut o mică pledoarie – neîntîmplătoare – pentru tabiet. Era doar vîrful aisbergului. Dedesubt, în adîncuri, se află însă întreaga problematică a autenticităţii. Cam complicată şi care ne scufundă pînă în tărîmurile îngheţate ale Fiinţei. Prea adînc, deci, pentru un biet antropolog! Voi rămîne mai la suprafaţă, curios însă, ca tot antropologul, să mă uit „peste umărul“ a ceea ce se vede – cum ar fi spus un antropolog faimos, Clifford Geertz.

Ce se vede, deci, la prima vedere? O obsesie românească, s-ar zice, pentru pierderea autenticităţii: où sont les tzarani d’antan? Cultura noastră populară (adică de-a dreptul cultura noastră) şi-a pierdut autenticitatea, drept care noi înşine sîntem pe cale să ne pierdem identitatea, ba chiar, am putea spune, fiinţa. Fiinţa noastră naţională. O obsesie culturală şi contingentă deci, care se dă însă, prin expunerea angoasei, drept mult mai profundă, dacă nu de-a dreptul ontologică. De asemenea, o obsesie puţin ipocrită, în care autenticitatea este garantată prin procură: este treaba lor, a ţăranilor „autentici“, să ne păstreze autenticitatea (căci autenticitatea s-a născut la sat!), pentru ca noi, citadinii, să ne putem vedea liniştiţi de modernitate.

O obsesie nu lipsită de sens însă şi nici specific românească, ci una care bîntuie de ceva vreme modernitatea îngrijorată de pierderile aduse de triumful său. Este nivelul mai degrabă ideologic al unei autenticităţi culturale de factură oarecum notarială: autenticitatea este, în acest caz, un soi de conformitate cu originalul: x este conform cu X, gestul, obiectul sau valoarea actuală sînt conforme cu cele acreditate din şi prin vechime. Alterarea lor devine alienarea noastră. Autenticitatea culturală devine astfel obsesia fiinţei naţionale, care se vrea construcţie modernă databilă, cu condiţia ca originile ei să se piardă în negura vremurilor. Ideologia formelor fără fond şi cea a dezvoltării organice pretind a rezolva paradoxul. Eminescu îl rezolvă şi mai elegant prin metafora stejarului preexistent în ghindă. Frumos spus, mai greu de realizat...

Autenticitatea „autentică“ nu este însă una contingentă, oarecum antropologică, legată de o lume particular dată a oamenilor, ci una transcendentă, instalată în eternitatea Fiinţei sau măcar a Omului. Autenticitatea este aici, într-un fel sau altul, ontologică. Chestionaţi-l pe Heidegger şi vă va lămuri cum stau lucrurile în acest registru. Cert este că, din acest punct de vedere, in-autenticitatea devine o chestiune şi mai gravă. Sociologic vorbind, ea devine şi tot mai acută în societăţile recente de consum, instalate tot mai mult în prezent, şi nu în Timp, şi ispitite mult mai sistematic de contingent şi de „facticităţile“ sale.

În mod paradoxal, Charles Taylor vine şi ne spune că tocmai aceste societăţi constituie o „vîrstă a autenticului“, iar acest lucru este ceva bun. Dacă Levinas îi reproşa lui Heidegger că viziunea sa „ontologică“ despre autenticitate este una „egoistă“, căci e centrată pe identitate şi neglijează astfel deschiderea spre celălalt (altminteri un Altul absolut cît se poate de metafizic şi el), autenticitatea lui Taylor este una şi mai egoistă, într-un registru de acum social, şi nu ontologic. Este o autenticitate psihologică, în care conformitatea trimite doar la sine: fiecare individ are propriul mod de a fi uman şi, în consecinţă, fiecare poate să fie sau nu conform cu acest mod liber ales de a fi. Be true to yourself ar fi deci „idealul moral“ al vîrstei autenticului.

Aceasta s-ar defini, pe de o parte, prin „centrarea pe sine“ şi o „cultură a narcisismului“, „ce face din autodesăvîrşire principala valoare a vieţii şi care pare să recunoască puţine exigenţe morale exterioare sau angajamente serioase faţă de alţii“. Pe de altă parte, autenticitatea aceasta presupune „un soi de nihilism, o negare a tuturor orizonturilor de semnificaţie“ sau, mai trivial spus, un refuz sistematic al poncifurilor de orice soi. Autenticitatea în acest sens presupune deci poiesis şi o profundă legătură „între descoperirea de sine şi creaţia artistică“.

Taylor nu pledează neapărat pentru acest ideal postmodern de autenticitate, ci constată doar instalarea şi răspîndirea sa în societăţile recente, cu bunele şi relele sale, autenticitatea aceasta fiind o sursă extraordinară de creativitate distribuită „democratic“ la îndemîna oricui, dar şi una de trivializare pe măsură, pe care românii ar traduce-o prin „fac ce vrea muşchii mei“.

Aici intervine şi Piaţa, care nu avea cum să rateze o astfel de „cerere“ şi oferă publicului o vastă industrie a autenticului. De la noi experienţe religioase (revenirea religiosului este o căutare sui generis a autenticului, ne spune Marc Augé) la produse autentice şi de la tehnici de dezvoltare personală şi oportunităţi de downshifting la marketingul tradiţiilor şi „economia experienţei“ despre care ne vorbesc Joseph Pine şi James Gilmore, repertoriul de alegeri este uriaş. Tot aici intră însă şi „casele făloase“ ale migranţilor, sau manelele tuturor, şi ele forme de căutare neinhibată a propriei autenticităţi.

Idealul autenticităţii este astfel servit à la carte, ceea ce oferă iluzia libertăţii de alegere. Rămîne însă à la carte, limitat deci de repertoriul de opţiuni al unui meniu, oricît ar fi el de bogat şi divers. Din acest punct de vedere, tabietul ţine de bucătăria domestică, este o autenticitate gătită în casă şi după o reţetă proprie. Este o autencitate la purtător, deci narcisistă şi ea, dar una intenţională şi reflexivă, şi astfel mai apropiată de exigenţele lui Heidegger decît de constatările lui Taylor. Prietenii ştiu de ce...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.