Ce-ar fi să cedăm "suveranitatea" fondurilor europene?

Cînd vine vorba despre planuri ambiţioase, nu ne întrece nimeni. Avem încredere că putem muta munţii din loc. Ce dacă obiectivul de a atrage 3,5 miliarde de euro din fonduri structurale în 2012 a fost ratat? Nu-i nimic! Vom atrage cel puţin 5 în 2013! Este posibil? Da, din moment ce exact aşa a sunat promisiunea pe care noul ministru al Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici, i-a făcut-o direct comisarului pentru Dezvoltare Regională, Johannes Hahn, chiar la Bruxelles.

„Pe ce te bazezi?“ Nu ştim dacă oficialul de la Bruxelles, originar din Austria, l-a citit pe Marin Preda, probabil nu, dar chiar era momentul pentru această întrebare moromeţiană. Şi probabil că, la un moment dat, în cursul discuţiilor, chiar a fost pusă, într-o formă sau alta, din moment ce ministrul român a schiţat un răspuns. Aşadar: Guvernul român va da dovadă de toleranţă zero în privinţa conflictului de interese, iar aici va fi puternic implicată chiar Agenţia Naţională de Integritate (poate fi şi un mod subtil de a o „deturna“, într-o anumită măsură, de la a-i „sîcîi“ prea tare pe miniştri sau parlamentari). Bineînţeles, toleranţă zero pentru fraude şi un control strict asupra achiziţiilor publice, punctul cel mai vulnerabil în procesul de absorbţie. Dacă adăugăm şi beneficiile aşteptate prin proiectul regionalizării, atunci eşafodajul speranţelor noastre apare de-a dreptul sublim.

Şi totuşi, dacă am fi suficient de realişti pentru a înota împotriva curentului? Să recunoaştem, mai întîi de toate, că oricîte planuri frumoase ne-am face, administraţia românească este nepregătită pentru procesul de absorbţie. Şi asta indiferent de schimbările politice. Că raportul necinste/incompetenţă poate fi variabil, putem admite, într-o oarecare măsură. Dar indiferent de cîtă prostie şi cîtă hoţie se strecoară în sistem, rezultatul este, pînă la urmă, cam acelaşi.

Şi atunci, de ce nu ar veni România cu ideea de a „externaliza“ marile obiective finanţate din bani europeni? Ar fi vorba despre mari reţele de infrastructură rutieră şi feroviară, despre proiectele de interconectare energetică, despre modernizarea porturilor fluviale şi maritime sau alte programe cu impact pentru întreaga Uniune.

Pur şi simplu, asemenea proiecte ar putea rămîne direct în administrarea Comisiei. Nu are instrumentele necesare pentru a face licitaţii şi a urmări realizarea obiectivelor? Să şi le construiască – rezerve în domeniul resurselor umane chiar există! Iar dacă aceasta cere timp, atunci gestiunea ar putea fi lăsată provizoriu pe seama statelor net contributoare. Trebuie schimbate Tratatele pentru asta? Să propunem!

În definitiv, de ce nu ar fi Comisia şi marile state contributoare interesate într-o legare mai rapidă a porturilor dunărene şi de la Marea Neagră de nordul Europei? De ce nu ar fi interesate în interconectarea reţelelor energetice sau chiar în realizarea unor parcuri industriale, în care tot companiile lor, adică din statele puternice, ar putea să se instaleze? Noi am contribui cu partea noastră de cofinanţare şi, evident, cu cea legislativă. Beneficiile ar fi pentru toţi europenii.

Evident, ar fi selectate pentru a fi gestionate „de la centru“ acele investiţii care vor contribui la atingerea obiectivelor Strategiei 2020. Oricum, începînd cu ciclul bugetar 2014-2020, Comisia va încheia contracte cu statele membre şi regiunile. Statele membre îşi vor asuma angajamentul de a-şi reduce paleta de priorităţi de investiţii, în conformitate cu aceste obiective. Pachetul legislativ propus de comisarul Hahn armonizează normele privind diferite fonduri, dedicate între altele dezvoltării rurale şi afacerilor maritime şi pescuitului, în vederea sporirii coerenţei acţiunii UE. De ce, atunci, nu am merge mai departe, cerînd chiar noi ca proiectele cu cel mai pronunţat impact la nivel european, cuprinse într-o anumită listă de priorităţi, să fie gestionate „centralizat“?

Contribuabilul german, olandez sau suedez ar vedea astfel că banii lui sînt folosiţi mai eficient, că sînt controlaţi mai bine chiar de către autorităţile ţărilor lor şi că nu se pierd în mrejele unor mafii balcanice. Un asemenea mecanism ar semăna mai bine cu un „Plan Marshall“ şi ar da în mai mare măsură cetăţenilor europeni sentimentul de solidaritate şi comuniune de interese. În plus, ţările beneficiare ar avea în faţă un adevărat ghid de bune practici pentru proiectele celelalte, mai mici, care vor rămîne să fie aplicate în plan local, ca şi pînă acum.

Desigur, în replică va putea fi adus argumentul subsidiarităţii: decizia privind folosirea fondurilor europene trebuie adusă cît mai aproape de beneficiar. În teorie, sună bine. Ce ne facem însă cînd, în numele beneficiarului, decizia este confiscată de aşa-zise elite locale, în realitate mafii ale gulerelor albe? Cine este mai aproape de interesul cetăţeanului: Comisia europeană sau baronii locali? Mai aproape în sens politic, fireşte, nu geografic. Ce este mai bine pentru cetăţean: o risipire a resurselor, pe mii şi zeci de mii de proiecte neterminate, care alimentează conturile firmelor „prietene“, ce dirijează mai apoi o parte din bănuţi către campaniile electorale? Sau un set de proiecte cu real impact european?

O asemenea iniţiativă, venită din partea României şi eventual a Bulgariei, ar putea părea interesantă, în procesul de redesenare şi întărire a instituţiilor europene. Bruxelles-ul ar putea deveni, pentru „contributori“ şi „beneficiari“, un adevărat factor de dezvoltare, şi nu imaginea jalnică a unei birocraţii rupte de realităţi.

Ar fi un răspuns sublim la tendinţele centrifuge ale Marii Britanii: o concentrare a „continentului“ pe investiţii pentru dezvoltare, care vor duce la întărirea coeziunii şi, evident, a pieţei unice. Şi o „cedare de suveranitate“ pe care cetăţenii beneficiari ai proiectelor o vor înţelege şi susţine.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.