Este cunoscută alerta franceză din ultima sută de ani, generată de aşa-zisa „invazie“ a americanismelor în limbile şi culturile Europei. Rezultatul l-a constituit o intervenţie juridică a guvernelor Franţei în lexicul uzual, menită să „protejeze“ naţiunea de „contaminarea“ cu „virusul“ anglicizării. În 1986, preşedintele francez în exerciţiu, François Mitterrand, a declarat că „Franţa se află în război deschis cu anglo-saxona.“ Statisticile istorice îi confirmau din plin observaţia. Din 1911 funcţiona o Lege (franceză) împotriva adoptării termenilor străini în limbă, iar în 1970 fusese înfiinţată o Comisie a Terminologiilor, care controla draconic împrumuturile lingvistice (repudiindu-le). În 1975, se elaborează o lege de stat numită Menţinerea Purităţii Limbii Franceze, conform căreia preluarea „englezismelor“ trebuie pedepsită cu amenzi usturătoare. Apoteotic, în 1984, Franţa creează Comisariatul General al Limbii Franceze, care introduce sancţiuni severe pentru presă şi diverse instituţii publice predispuse la „anglicizare“. De asemenea, Academia Franceză întocmeşte anual liste de cuvinte interzise uzului şcolar, iar anumite regulamente de ordine interioară nu permit radioului şi televiziunilor difuzarea emisiunilor/spectacolelor/filmelor de producţie americană într-un procent mai mare de 40%. Nu îmi propun să revin acum asupra comediei lingvistice franceze, pînă la un punct singulare în lume, ci am vrut numai să vă reîmprospătez memoria în legătură cu un fenomen ce are puţine explicaţii raţionale.

Mai interesant mi se pare faptul că există un revers al medaliei – la fel de curios şi enigmatic –, reprezentat de fascinaţia extraordinară a americanilor pentru bătrîna civilizaţie franceză. Chiar dacă, în ultimele decenii, pe fondul unei ostilităţi tot mai vădite a Franţei faţă de Statele Unite, relaţiile politice s-au mai răcit, la nivelul omului obişnuit e în America un mare interes pentru urmaşii normanzilor medievali, interes învăluit într-o caldă şi nedisimulată simpatie. Americanii sînt renumiţi pentru „ignoranţa“ lor geografică şi istorică şi, cu precădere, pentru indiferenţa cu care îşi asumă această, să zicem, „anomalie“ identitară. Ei nu au decît cunoştinţe sumare despre naţiunile cu care, volens nolens, au intrat în contact istoric, şi par să nu fie deranjaţi semnificativ de situaţie. Îi ştiu pe nemţi, pe japonezi şi pe ruşi ca foşti inamici şi potenţiali competitori, au o idee despre englezi ca „fraţii lor de peste Atlantic“, îi supraveghează discret pe cubanezi, ascultă poveştile italienilor cu Al Capone şi, mai nou, au învăţat să-i distingă pe arabi de restul lumii. În privinţa celorlalte personaje ale mapamondului, „cunoştinţele generale“ ale americanilor pot deveni, la o inspecţie ceva mai riguroasă, eufemistic spus, „problematice“. Nu acelaşi este însă, măcar în intenţie, statutul francezilor. Pe scurt, pentru americani, „cocoşii galici“ sînt depozitarii unei culturi autentice, subtile şi fermecătoare. În imaginarul Lumii Noi, termenul „sofisticat“ funcţionează ca echivalent al lexemului „francez“. Rafinamentul însuşi s-a născut, în mintea yankeului elitist şi mediu, în patria vinurilor nobile şi a brînzei mucegăite.

Literaţii de peste Ocean îi citează, plini de respect, pe confraţii lor francezi, dînd astfel „greutate“ propriilor idei. Studenţii visează să înveţe la Sorbona, nu pentru că nu ar avea excelente Universităţi acasă, ci pentru a fi de bon ton. Iubiţii vor să se căsătorească în Paris, negăsind nimic mai romantic decît La Tour Eiffel. Bucătarii americani aspiră să studieze doar şcoala franceză de gătit, cuvinte precum chef, cuisine, hors d’oeuvre, coq au vin ori cordon bleu fiind pentru ei sacre. Femeile din SUA poartă adesea nume franceze (Marie, Lysette, Lynette, Juliette, Jeanne, Anne, Simone ş.a.m.d.), ca semn de eleganţă şi distincţie. Hotelurile mari folosesc franceza ca limba „a doua“, pentru a colora, uşor snob, oferta turistică. O singură problemă apare aici. În ciuda fascinaţiei lor oneste pentru Franţa, americanii învaţă incredibil de greu limba franceză, iar atunci cînd o învaţă, nu reuşesc să nu o pocească iremediabil. Am fost uimit să observ în America distorsiuni tenebroase ale muzicalei limbi franceze, şi nu mă gîndesc la clasicele de acum cherchez la femme (expresie pronunţată de americani „cerce la fem“) ori déjà vu (articulată de yankei, graţios, drept „dejavu“). Nu mă gîndesc nici măcar la amuzantele „americanizări“ ale unor vechi denumiri franţuzeşti. Am auzit peste Ocean lucruri mult mai grave, ce ar putea fi catalogate ca fiind parte dintr-o nouă limbă – postmodernă, postindustrială etc. –, cu numele struţocămilesc de „framericană“.

De pildă, un profesor universitar de teorie critică îi zicea lui Georges Bataille – „Giorgi Batal“, făcîndu-mă, instantaneu, să mă gîndesc la berbecuţii noştri băştinaşi, încă neiniţiaţi în misterele zeului Amor. Lui Georges Poulet îi spunea, pur şi simplu, „Giorgi Pulit“, nemaifăcîndu-mă să mă gîndesc la nimic, dintr-o elementară şi inevitabilă pudoare. Recent, am dat – pe MGM – peste un film mai vechi, cu Jodie Foster, unde un grup de copii cînta, cu entuziasm, veselul cîntecel francez „Frère Jacques, Frère Jacques / Dormez-vous, dormez-vous? / Sonnez les matines, sonnez les matines / Ding, dang, dong / Ding, dang, dong.“ Am ascultat cu mare atenţie, urechea nu m-a înşelat. În varianta americană, cîntecul devenise: „Freră Geckă, freră Geckă / Domi-bu, domi-bu? / Songă le matingă, songă le matingă / Dingă, dong, / Dingă, dong.“ Prin urmare, dragii mei americani, deşi nu voi înceta niciodată să vă iubesc enorm, nu mă pot abţine să nu vă întreb, uneori, prieteneşte: Domi-bu?

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.