Dilema noastră cea de toate zilele

În această săptămînă, s-au împlinit douăzeci de ani de la prima apariţie a Dilemei. Am scris, atunci, nu un „manifest“, nu un „program“, ci o justificare contextuală a titlului revistei şi a intenţiilor ei. Îl republic acum în loc de reverenţă aniversară şi cu sentimentul că, dacă azi aş fonda o nouă publicaţie, aş oferi, pentru primul număr, acelaşi text. (ianuarie 2013)

Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea. Aşa stînd lucrurile, nici nu se poate vorbi de opţiuni, ci de tropisme, de efectele dezordonate ale unei lumi tulburi, care s-a dezvăţat, în 45 de ani de dictatură comunistă, să cîntărească liber oamenii şi ideile. O lume în care opţiunile nu se bizuie pe deliberare e o lume în care dialogul e imposibil. Dialogul e un schimb de argumente. Dar ce argumente poate invoca cineva care a ales fără reflecţii, printr-o mişcare spontană a umorilor proprii? Pentru cei care „au hotărît“ că reprezentanţii puterii sînt buni, reprezentanţii puterii devin inatacabili: ei nu greşesc, sau greşesc numai din vina altora, sau, oricum, greşesc mult mai puţin decît „ceilalţi“.

Invers, pentru cei care „au hotărît“ că reprezentanţii puterii sînt răi, fiecare mişcare a lor e un chip al erorii: ei nu pot avea niciodată dreptate sau, dacă accidental au, e pentru că sînt abili şi vor să ne păcălească. La fel, opoziţia e ori sublimă, veşnic îndreptăţită, depozitară a tuturor virtuţilor neamului, ori trădătoare, destabilizatoare, un soi de maşină infernală, plasată în mijlocul nostru de unguri, evrei sau masoni. În primul caz, a critica opoziţia echivalează cu a vîna îngeri. În al doilea caz, a lăuda opoziţia e a complota împotriva ţării. Exemplele pot continua. Pentru monarhişti, monarhia e o soluţie absolută: se instalează prin miracol şi rezolvă, prin miracol, toate dramele româneşti – de la corecta distribuţie a zahărului, pînă la renaşterea morală şi reîntregirea neamului. La rîndul lor, antimonarhiştii, desfiguraţi de resentimentara lor ignoranţă (sau rea-credinţă), sînt incapabili să depăşească injuria şi mitocănia. De o parte şi de alta – chiar dacă statistica diferă – discursul e exaltat, năbădăios, ultimativ. El nu exprimă raţionamente, ci stări. Sîntem cu toţii „porniţi“, „apucaţi“, patetici; nimeni nu reflectează pentru că toţi ştim deja. Manevraţi de pasiuni, luăm discernămîntul drept o concesie şi analiza drept pasivitate elitistă. Pe scurt, după îngheţul totalitar, ne topim într-un dezmăţ al emotivităţii, reacţionînd prin ură sau iubire acolo unde n-ar fi nevoie decît de judecata noastră limpede. Ştiu, fireşte, cît de importante sînt sentimentele şi cîtă dreptate poate avea iubirea. Dar sînt şi lucruri aflate în inadecvare cu categoriile inimii, lucruri pe care iubirea le compromite. Uitînd asta, riscăm să reinventăm, prea devreme, „partidul iubit“, „conducătorul iubit“ şi toate celelalte („duşmanul care veghează“, „sfînta ură“ etc.).

Trăim într-o lume neclară, „amfibie“ (ca şi cea care s-a format în România modernă, în veacul al XIX-lea): oameni vechi se amestecă, fatalmente, cu oameni noi (de fapt, fiecare e un amestec, inanalizabil, de vechi şi nou). Sîntem, simultan, prematuri şi senili. Avem de experimentat o „tranziţie“ pe care nimeni n-a mai experimentat-o înaintea noastră. Avem de reparat o maşinărie pe care nu noi am stricat-o. Avem de reînvăţat un joc – jocul politic – pe care nu l-am mai practicat de 50 de ani şi avem de corijat o defazare istorică (faţă de restul Europei) la care am fost condamnaţi prin calculul cinic al marilor puteri. Nu avem – pentru nici una dintre soluţiile pe care le încercăm – garanţia succesului. Sîntem, cu alte cuvinte, în plină dilemă, dar incapabili să ne-o asumăm. Căci în chip curios, nimeni (nici guvern, nici opoziţie) nu adoptă în România de azi stilul pe care ar trebui să-l impună confruntarea cu o dilemă. Realităţile sînt nebuloase, dar noi ne comportăm tranşant. Plutim în perplexitate, dar arborăm programe cristaline. Nu înţelegem nimic, dar oferim explicaţii pentru orice. Refuzăm să luăm notă de dilema cotidiană, ca şi cum am şti exact încotro şi prin ce mijloace. Am reuşit o performanţă stranie: să fim în acelaşi timp depăşiţi de împrejurări şi siguri de noi înşine, rătăciţi, dar cu un aer de iluminaţi... De aceea preferăm să optăm fără deliberare. Deliberarea ne-ar obliga să admitem evidenţa dilemei, să ne micşorăm glasul şi să ne dezumflăm piepturile. Deliberarea ne-ar obliga să deblocăm, prin reflecţii, ceea ce blocăm zilnic prin tonul prea categoric al unor oarbe partizanate.

Socotim că, pe un asemenea fundal, o gazetă care să reabiliteze deliberarea, care să amîne opţiunea pentru a o pregăti şi întemeia poate fi utilă. Ar fi o gazetă a dezbaterii nepărtinitoare, o gazetă care îşi permite să cadă pe gînduri într-un context în care toţi cad în afara lor, grăbiţi să taie adevărul (şi oamenii) în două, pentru a ajunge la verdict şi intoleranţă. Există un chip tragic al dilemei (orice am face, iese rău!) şi unul tonic (orice am face, nu poate să iasă decît bine!). În spaţiul dintre aceste extreme va căuta să se aşeze, socratic, gazeta noastră: ea nu va pretinde vreun monopol asupra adevărului şi, în convingerea că mediul optim al prostiei e proasta dispoziţie, va aspira la cordialitate şi umor. Dilemele se depăşesc, adesea, nu prin manevre solemne şi prin ieremiadă, ci prin identificarea a ceea ce, în ţesătura lor, e îngustime fudulă şi caraghioslîc

apărut în Dilema, anul I, nr. 1,
14 ianuarie 1993