Piatra de mormînt
Tombstone înseamnă, în engleză, „piatră de mormînt“. Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993. Filmul, laureat cu o mulţime de Oscar-uri, a rulat şi la noi. Probabil multă lume şi-l aminteşte. Se axează pe povestea lui Wyatt Earp, erou mitologic – deşi personaj real la origine. Conştienţi de valoarea istorică a locului, dar şi de componenta turistic-financiară pe care o va dezvolta în timp, americanii au conservat oraşul într-un mod admirabil.
Tombstone este astăzi o aşezare suspendată cronologic. Găseşti aici toată atmosfera Vestului Sălbatic tradiţional, cu praful deşertului ridicîndu-se în mici rotocoale pe „strada principală“ (main street), cu uşile batante ale barurilor (saloons) scîrţîind lugubru şi cu urmele cartuşelor de odinioară încă vizibile în arhitectura din lemn a caselor. De altfel, însăşi legenda întemeierii oraşului (precedînd-o pe cea a lui Earp) are un conţinut destul de sinistru. Se spune că un cowboy îndrăzneţ ar fi pornit, pe la începutul secolului al XIX-lea, în explorarea teritoriului din sudul Tucson-ului – bănuit, pe atunci, limita absolută a civilizaţiei. Toţi i-au spus, îngroziţi de infinitatea deşertului, că nu (îşi) va găsi acolo decît „o piatră de mormînt“ (tombstone). Pionierul a întemeiat un oraş pe care l-a numit, ironic, chiar aşa – Tombstone. A deschis un saloon şi a atras, ca un magnet, pe toţi răufăcătorii vremii. Umorul negru n-a ţinut însă prea mult timp. „Descălecătorul“ a fost împuşcat, la un moment dat, în barul propriu. Azi, se zice, fantoma lui apare, ocazional, prin tîrg.
Locul cel mai sumbru din oraş este totuşi cimitirul – The Boothill Churchyard. Vizitînd Tombstone-ul împreună cu nişte prieteni americani, am ajuns aici şi am fost lăsat de unul singur printre multitudinea de pietre de mormînt. Tovarăşii de excursie au motivat că trebuie să rezolve urgent „o problemă“ ce va fi, pentru mine, „o frumoasă surpriză“. Nu m-am plictisit aşteptîndu-i. Mergînd printre bizarele morminte, m-am gîndit imediat la Cimitirul Vesel din Săpînţa. Ulterior, mi-am revizuit totuşi comparaţia. The Boothill Churchyard nu are umor, e mai degrabă grotesc, „grotesc“ în sensul lui Edgar Allan Poe. Pe colina respectivă sînt îngropaţi toţi cei care, în vremurile de „sălbăticie vestică“, au murit violent, în diversele împrejurări zbuciumate din istoria însîngerată a Tombstone-ului. Mulţi nu au nici nume şi sînt identificaţi după anumite fapte sau gesturi („omul care a intrat în Tombstone la 20 septembrie 1868 şi a tras la Father John“, „cel care obişnuia să-şi fumeze luleaua în faţa saloon-ului“, „omul care trecea prin oraş la serbarea fînului“ etc.).
Morbiditatea vine, cu toate acestea, de altundeva. Pe multe dintre pietre sînt consemnate aşa-zisele „erori“ ce au dus la moartea prematură a acelor indivizi. Scrie, de pildă, pe un mormînt: „Aici zace Abraham Malloney, linşat din întîmplare, la 2 iunie 1880, de mulţimea furioasă care l-a confundat cu criminalul Bob Kid“. Ori: „Michael Strauss – spînzurat din greşeală de şeriful Jeremiah Jenkins, la 14 noiembrie 1876“. Şi tot aşa: „necunoscut împuşcat din greşeală de...“, „bărbat omorît din întîmplare de...“, „tînăr sfîrtecat incidental de trăsura lui...“ etc. etc. Un întreg univers uman, zdrobit de „întîmplare“, de o forţă cosmică irepresibilă, răsărită din genuni incomensurabile, faţă de care viaţa şi destinul unui individ şi chiar ale unei comunităţi întregi par doar nişte microbi.
Şi totuşi, aceste morţi absurde şi hilare nu sînt neapărat întîmplătoare. Pe insignifianţa lor individuală se întemeiază o nouă civilizaţie. Prin ei, prin sacrificiul grotesc al acelor inşi, Vestul american s-a civilizat, şi-a consumat haosul şi nebunia, evoluînd către normalitate. Mi-am reamintit astfel, destul de bizar, Orbitorul lui Cărtărescu. În ultimul volum al trilogiei, scriitorul reconstruieşte, tulburător, atmosfera Revoluţiei din 1989. Vedem, într-un crîmpei de imagini rapide şi tulburătoare, mulţimile de bucureşteni scandînd la unison, cu un ecou maiestuos care pare să oprească istoria în loc: „Olé, olé, Ceauşescu nu mai e!“. Tînărul personaj Mircea participă la entuziasmul măreţ al forţei populare. Apoi, se opreşte brusc. Îi vine în minte un gînd cumplit, imposibil de alungat.
Peste maximum optzeci de ani, toţi aceşti oameni ce umplu acum pieţele cu sutele de mii, ţinînd istoria pe umerii lor, vor fi morţi fără excepţie, şi o altă multitudine, complet diferită de ei şi, mai ales, străină de bucuria acelor clipe, va popula spaţiul respectiv. O mare de oase susţine efortul individului în timp. Oasele milioanelor de necunoscuţi care au participat, inconştient şi totuşi plenar, la un „maraton“ istoric planetar, a cărui destinaţie finală, în fond, le rămîne tuturor necunoscută.
Nu altul mi s-a părut „sensul“ morţilor din Tombstone – consubstanţialitatea cu un proces colectiv al devenirii, al transformării prezentului în viitor. Pierdut în reverii metafizice printre morminte, am fost readus la realitate, destul de abrupt, de către prietenii americani, întorşi din „misiunea“ lor secretă. Aduceau, cu multă pompă, un ziar de epocă, Tombstone Post (tipărit pe loc, în Tombstone, ca atracţie turistică!) în care mă introduseseră şi pe mine, într-un mod ceţos, specific locului: „Codrin Liviu Cuţitaru, pistolar de peste mări şi ţări, şi-a găsit sfîrşitul aseară pe strada principală, într-un schimb de focuri cu şeriful McGill. Va fi înmormîntat la Boothill. Fie-i ţărîna uşoară!“.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
Credit foto Rentcafe
