Cînd modelele se comportă greşit
„De ce nu a prevăzut nimeni criza?“, i-a întrebat Regina Elisabeta a II-a pe economişti, în timpul unei vizite la London School of Economics, la sfîrşitul lui 2008. Patru ani mai tîrziu, eşecul repetat al acestora de a prezice profunzimea şi durata depresiunii economice ar fi provocat o întrebare similară din partea reginei: „De ce a fost supraapreciată revenirea?“.
Să luăm în considerare faptele. În prognoza din 2011, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a prevăzut că economia europeană va creşte cu 2,1% în 2012. În realitate, se pare că se va micşora cu 0,2%. În Regatul Unit, prognoza din 2010 a Biroului pentru Responsabilitate Bugetară (OBR) a estimat o creştere de 2,6% în 2011 şi de 2,8% în 2012; de fapt, economia britanică a crescut cu 0,9% în 2011 şi va stagna în 2012. Cea mai recentă prognoză a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) pentru PIB-ul zonei euro în 2012 este cu 2,3% mai scăzută decît cea din 2010.
De asemenea, FMI estimează acum că economia europeană va fi cu 7,8% mai mică în 2015 decît s-a crezut cu doi ani în urmă. Unii economişti sînt mai pesimişti decît alţii (în mod special, OBR are un caracter optimist), dar nimeni – se pare – nu a fost suficient de pesimist.
Prognozele economice sînt, în mod cert, imprecise: se întîmplă prea multe lucruri pentru ca economiştii să le poată anticipa pe toate. Astfel, opiniile subiective şi aprecierile estimative sînt o componentă inevitabilă a prognozelor economice „ştiinţifice“.
Numai că imprecizia e una, iar supraestimarea sistematică a regenerării economice din Europa e cu totul altceva. Într-adevăr, cifrele au fost revizuite în mod repetat, chiar şi în decursul unor perioade scurte de timp, atrăgînd îndoieli puternice asupra validităţii modelelor economice folosite. Aceste modele – şi instituţiile care le folosesc – se bazează pe o teorie încorporată a economiei, care le permite să „deducă“ anumite relaţii. Trebuie că între aceste presupuneri se află sursa erorilor.
Două greşeli fundamentale se evidenţiază. Aceste modele folosite de către toate organizaţiile care fac previziuni economice au subestimat dramatic coeficientul fiscal: impactul schimbărilor în cheltuielile guvernamentale pe debit. În al doilea rînd, au supraapreciat măsura în care relaxarea cantitativă de către autorităţile monetare – adică imprimarea de bani – ar putea contrabalansa înăsprirea fiscală.
Pînă de curînd, OBR – în conformitate cu FMI – a presupus un coeficient fiscal de 0,6: pentru fiecare dolar tăiat de la cheltuielile guvernamentale, economia ar scădea cu doar 60 de cenţi. Acest lucru presupune „o echivalenţă ricardiană“: cheltuielile publice finanţate prin creşterea datoriei forţează, fie şi parţial, cheltuielile private, prin impactul lor asupra aşteptărilor şi a încrederii. Dacă populaţia şi firmele anticipează o creştere a taxelor în viitor, ca rezultat al împrumuturilor făcute azi de Guvern, îşi vor reduce consumul şi investiţiile în consecinţă.
Din această perspectivă, dacă austeritatea fiscală îi eliberează pe oameni de povara unor viitoare creşteri de taxe şi impozite, aceştia îşi vor spori cheltuielile. Acest lucru ar putea fi adevărat cînd economia funcţionează cu o rată totală de ocupare a forţei de muncă – cînd statul şi piaţa sînt în competiţie pentru fiecare resursă. Dar cînd există capacităţi disponibile în economie, resursele „eliberate“ în urma reducerilor din sectorul public pot fi pur şi simplu pierdute.
Organizaţiile care emit prognoze economice recunosc, în sfîrşit, că au subestimat coeficientul fiscal. OBR, revizuindu-şi cele mai recente greşeli, a acceptat că „multiplicatorul şfiscalţ mediu din ultimii doi ani ar fi trebuit să fie 1,3 – mai mult de dublu decît estimarea noastră – pentru a explica pe deplin nivelul slab al PIB în anii 2011-2012“. FMI a recunoscut că „multiplicatorii s-au aflat între 0,9 şi 1,7 de la Marea Recesiune încoace“. Efectul subestimării coeficientului fiscal a fost sistematica judecată greşită a pagubelor aduse economiei de „consolidarea fiscală“.
Acest lucru ne duce la cea de-a doua greşeală. Economiştii au presupus că expansiunea monetară va oferi un antidot eficient pentru contracţia fiscală. Banca Angliei a sperat că, prin imprimarea a 375 de miliarde de lire sterline (600 de miliarde de dolari), bani noi, va stimula cheltuielile totale pînă la suma de 50 de miliarde de lire sterline sau 3% din PIB.
Dar dovezile apărute în urma rundelor succesive de relaxare cantitativă în Regatul Unit şi în SUA sugerează că, deşi aceasta a scăzut profiturile bondurilor, banii în plus au fost reţinuţi, în mare parte, în sistemul bancar, neajungînd niciodată în economia reală. Fapt ce înseamnă că problema a fost reprezentată, în principiu, de lipsa cererii pentru credite – ezitarea celor din mediul de afaceri, precum şi a populaţiei de a împrumuta, aproape indiferent de condiţii, pe o piaţă „plată“ (flat market).
Aceste două greşeli s-au combinat: dacă impactul negativ al austerităţii asupra creşterii economice este mai mare decît s-a preconizat iniţial, iar impactul pozitiv al relaxării cantitative este mai slab, atunci politicile economice practicate de toate guvernele europene au fost extrem de greşite. Există mai multe posibilităţi pentru ca stimularea fiscală să intensifice creşterea şi mai puţine posibilităţi pentru stimulare monetară.
Astfel de informaţii sînt destul de tehnice, dar contează enorm pentru bunăstarea populaţiilor. Toate aceste modele presupun anumite rezultate pe baza politicilor existente. Optimismul lor substanţial în legătură cu impactul acestor politici asupra creşterii economice validează urmarea acestora şi le permite guvernelor să pretindă că remediile lor „funcţionează“, cînd e foarte clar că nu e aşa.
Este o înşelătorie crudă. Înainte să facă vreun bine, economiştii care fac prognoze trebuie să meargă înapoi la masa de lucru şi să se întrebe dacă teoriile economiei care stau la baza modelelor lor sînt cele corecte.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.
Copyright: Project Syndicate, 2012
www.project-syndicate.org
traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL
