Cîteva decizii cruciale în 2013

Credeaţi că anii cruciali s-au sfîrşit? Ei bine, nu – sau, în orice caz, nu în 2013. Ba, chiar – aşa cum spunea George Friedman, fondatorul celebrului centru de analiza strategică Stratfor – Europa este locul spre care lumea ar trebui să privească cel mai atent în 2013.

● Euro a supravieţuit, dar…

Este adervărat că, dacă s-ar imagina un premiu pentru supravieţuitorul anului, moneda euro ar fi de departe laureata pe 2012. Preţul, însă, este imens: un număr de 26 de milioane de şomeri în Europa celor 500 de milioane de locuitori. Adică 11,8% din populaţia activă în zona euro, 10% pentru întreaga Uniune. Un nivel record şi o adevărată catastrofă în rîndul tinerilor: un sfert dintre europenii cu vîrste mai mici de 25 de ani sînt şomeri. Şi nici să nu ne aşteptăm la minuni în 2013 – este mesajul plin de francheţe, adresat europenilor de comisarul pentru muncă, afaceri sociale şi incluziune, László Andor. Pur şi simplu, nu se poate imagina că, din punct de vedere social, anul 2013 va putea decurge la fel precum precedentul. Este adevărat că euro a fost supravieţuitorul lui 2012, însă cum vei putea să le explici celor care au strîns din dinţi şi au dus greul că proiectul euro a fost gîndit pentru a asigura bunăstarea Uniunii? Cum să-i convingi să nu susţină mişcările centrifuge, mesajele izolaţioniste, platformele antieuropene? O îmbunătăţire a climatului social european este obligatorie în 2013, dacă vrem ca proiectul să supravieţuiască.

● Ameninţarea „euro-schismei“

Problema este că sărăcia şi lipsa de perspectivă nu sînt uniform distribuite pe cuprinsul Uniunii Europene.

Europa riscă acum să se împartă nu între Est şi Vest, ci între un Nord încă bogat şi tentat de izolare (mai mult sau mai puţin arogantă) şi un Sud năpădit de probleme economice şi sociale, cu o populaţie tot mai nemulţumită.

Noul zid, de data aceasta unul virtual, a fost mai vizibil decît oricînd la Consiliul din noiembrie, cînd liderii statelor membre, divizaţi între aşa-numiţii donator şi beneficiari neţi, nu au reuşit să ajungă la un compromise în privinţa bugetului pentru 2014-2020. Să nu ne facem iluzii că un eventual compromis la Consiliul din 7-8 februarie va rezolva şi problema. Fractura este cu mult mai profundă. Anul 2013 ar trebui să fie unul al deciziilor politice majore, în favoarea zonelor periferice ale Uniunii. Problema este că, dacă asemenea decizii nu au fost posibile pînă acum, aceasta nu a fost din cauza lipsei de voinţă a eurocraţilor de la Bruxelles, ci a intereselor divergente din marile capitale ale statelor membre. Din păcate, nimic notabil nu s-a întîmplat în ultima vreme pentru a schimba abordarea liderilor. În definitiv, cu foarte puţine excepţii, e mai uşor să cîştigi alegerile la tine acasă împotriva Uniunii Europene decît pentru aceasta.

● Cu noi cum rămîne?

Avem un interes imediat în ce priveşte poziţionarea Marii Britanii în raport cu Uniunea – mai precis, cît de departe vor merge liderii europeni în a oferi concesii Londrei pentru a o menţine în interior. Renaţionalizarea unor atribuţii cedate de Londra către Bruxelles-ul european reprezintă linia de forţă a politicii premierului David Cameron. Împins de la spate de curentul conservator eurosceptic, ţinut în şah de opoziţia laburistă, interesată doar în lărgirea breşei din coaliţia conservator-liberale şi sub presiunea unei opinii publice tot mai favorabile izolării, premierul Cameron speră să scape oferind britanicilor „soluţia soft“ a renaţionalizării, în locul deciziei dure a abandonului proiectului european. Unul dintre capitolele în care Londra vrea să dispună de una singură este şi cel al imigraţiei. Iar tabloidele din Insulă şi mai apoi unii oficiali au declanşat o adevărată isterie legată de momentul 1 ianuarie 2014, cînd accesul românilor şi al bulgarilor pe piaţa europeană a muncii va fi liberalizat.

Teoretic, Marea Britanie nu are de ales – trebuie să-şi deschidă porţile, aşa cum s-a angajat cînd a ratificat Tratatele de Aderare pentru România şi Bulgaria. Dacă ar proceda altfel, ar fi imediat sancţionată de Comisie.

Un compromis între marile state membre, peste capul României şi al Bulgariei, ar fi iarăşi imposibil – Bucureştiul şi Sofia ar folosi imediat, şi pe bună dreptate, dreptul de veto.

Rămîne ca posibilitate pur teoretică o interpretare tendenţioasă, o legătură forţată de tipul celei care s-a făcut între monitorizarea pe justiţie (MCV) şi aderarea la spaţiul Schengen. Pentru aceasta însă va fi nevoie de un efort de imaginaţie mult sporit, iar nedreptatea care s-ar face României şi Bulgariei se va vedea şi din avion. Cel mai probabil, retorica britanică este doar o sperietoare, o îngroşare a tonului în perspectiva unei negocieri dure. Dar cum am păţit-o deja cu aderarea la spaţiul Schengen (am îndeplinit criteriile tehnice, dar s-au inventat, pe lîngă tratate, unele politice...), e bine să fim atenţi. Ştiţi ce face acela care s-a fript cu ciorbă...

● ... Şi un interes românesc pe termen lung

Într-un articol postat pe blogul său la finele anului trecut, comisarul pentru politică regională, Johannes Hahn, a descris schimbările ce vor avea loc din viitorul exerciţiu bugetar. Accentul se va pune pe rezultatele concrete, măsurabile. Totul va trebui să contribuie la atingerea obiectivelor Strategiei 2020. Deci, vor fi finanţate cu precădere proiecte privind investiţiile inteligente, metodele de producţie eficiente energetic, proiectele de cercetare şi inovare.

Începînd cu anul 2014, Comisia va semna contracte de investiţii şi de dezvoltare cu fiecare stat membru şi direct cu fiecare regiune, cu obiective clare, în conformitate cu Strategia Europa 2020. O schimbare de viziune, aşadar, căreia România va trebui să-i facă faţă. Cum? Simplu, dar atît de complicat: prin stabilirea clară a priorităţilor, la ea acasă. Adică, printr-un proiect naţional.

Un proiect ce s-a dovedit pînă acum a fi cu mult peste puterile noastre. Mai exact, ale „vizionarilor“ care ne conduc.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.