Chiloţi lungi?
E o perioadă în care unele cumpărături aparent banale se dovedesc, în fapt, neobişnuit de complicate. De exemplu, se întîmplă în mod firesc ca, la apropierea de adolescenţă, orice băiat să nu mai vrea să poarte dresuri pe sub pantaloni. Nu mai e copil mic şi, bineînţeles, începe să se teamă că ar putea rîde colegii de el. Afară e totuşi frig şi, cum blugii de care e nedezlipit sînt prea subţiri, soluţia ar fi să-l convingi să poarte totuşi ceva pe dedesubt, însă ceva care să nu fie dres. Şi iei drumul marilor magazine (că mici nu prea mai există), simandicoase (că simple, iarăşi, nu mai există), să cumperi acel ceva. Bineînţeles că obiectul vestimentar în cauză are şi un nume, ba chiar prea multe nume, şi poate tocmai ăsta e necazul (în urmă cu cîţiva ani, am mai povestit despre chestiunea asta, care i se întîmpla, însă, unui domn mai în vîrstă).
Vînzătoarele magazinelor unde presupui că s-ar putea găsi aşa ceva – pe unde or fi crescut ele pînă acum, deşi toată ziua nu fac decît să vîndă chiloţi, sutiene, bustiere, colanţi sau dresuri de damă – nu cunosc aceste nume. Adică, dacă întrebi de indispensabili, rişti să-ţi arate nişte chiloţi. Bun, sigur că şi aceia sînt indispensabili omului civilizat, dar totuşi numele lor e chiloţi. Dacă faci cumva greşeala să încerci să le lămureşti rostind sinonimul hamleţi, le zăpăceşti completamente şi le vezi cum dau ochii peste cap ca şi cum ar trebui să descifreze o piesă de Shakespeare în engleză. Cele mai multe nici nu îndrăznesc să recunoască faptul că nu ştiu ce e aia. Ar fi şi un cuvînt mai neaoş, dar dacă intri la Triumph sau la I.D. Sarrieri şi întrebi de izmene, provoci un adevărat scandal. „Noi nu ţinem aşa ceva“, ţi se va răspunde prompt şi cu nasul în sus. Rămîi cu senzaţia că, şi dacă există aşa ceva în magazin, la auzul infamului cuvînt, vînzătoarele se vor gîndi imediat la ce ştiu ele de la bunicul de la ţară. Or, n-ar fi posibil, nu-i aşa, ca pe rafturile lor, printre mătăsurile fine, să se fi strecurat o asemenea monstruozitate. Să le spui atunci desuuri? Se dovedeşte a fi un termen prea vag, la fel ca şi lenjerie de corp. Poţi fi întrebat: „Adică, dumneavoastră doriţi nişte chiloţi din aceia mai lungi?“ „Pînă la gleznă“, vei răspunde. Ei bine, după mai multe experienţe de acest fel, vei descoperi că termenul cel mai potrivit pentru a te face cît mai repede înţeles e acela de colanţi. Toate fătucele astea deştepte ştiu ce-s ăia colanţi. Numai că vor rămîne bujbe la ideea că-i vrei pentru băieţi. „Colanţi pentru băieţi? Ce fel de..., ăăă, adică nu roşii? Mai mari?“
Impedimentul cu adevărat major nu e însă lipsa din vocabularul vînzătoarelor, ci lipsa produsului în sine (mai ales cînd ai pretenţia să fie şi din bumbac). Vei găsi, poate, pe la marginea pieţelor, izmene dintr-alea flauşate, imposibil de purtat. Sau ţi se vor oferi unele foarte sofisticate, la peste o sută de lei. La magazinele de sport nu vei găsi decît din elastan, polimer, poliester etc. Iar în plină nebunie a reducerilor, cînd lumea dă buzna să cumpere orice, numai redus să fie, vei fi complet contra curentului. Vei descoperi încă o dată cum capitalismul de turmă a făcut să dispară o mulţime de lucruri de care se ştia pînă şi pe vremea comunismului. Şi oamenii vor ajunge, vorba aceea, să facă din cămaşă izmană. Fiindcă izmenele au devenit produs de nişă, tot aşa ca nasturii şi aţa de cusut, ca stofele (metraje, cum li se zice), ca becurile de o sută sau ca şerbetul ori halviţa. Lucruri altădată cît se poate de populare. Dacă totul s-ar opri aici, n-ar fi cine ştie ce pagubă. Numai că problema pare să fie mult mai gravă. La o privire mai atentă, poţi observa că pînă şi diversitatea produselor „moderne“ existente pe piaţă e, de fapt, mult mai mică decît pare. Iluzia e dată de marketarea diferită a unor produse cu aceleaşi origini. Negustorii noştri încă nu par a fi învăţat să facă achiziţii, nici măcar cînd sînt împinşi de la spate de mari reţele internaţionale cărora le aparţin. Unii îşi umplu magazinele cu ciudăţenii şi uită de cele normale (de exemplu, nu găseşti uşor pantaloni reiaţi negri, obişnuiţi, dar, în schimb, dai peste pantaloni croiţi crăcănat, probabil urmaşii celor cu turul lăsat). Alţii nu se preocupă sau nu au fonduri pentru înnoirea colecţiilor, iar magazinele lor sînt în realitate nişte depozite de rămăşiţe. Cei mai mulţi nu pornesc de la nevoile clienţilor, ci de la nevoile lor de moment. Comerţul nostru continuă să fie caracterizat perfect de o formulă pe care am auzit-o acum cîţiva ani chiar din gura unui vînzător: „Noi nu vindem ce vreţi dumneavoastră, vindem ce vrem noi!“
