Arma personală

Un raport al Pentagonului arată că, în ultima perioadă, în armata americană s-a înregistrat în medie o sinucidere pe zi. Mai precis, în anul 2012, în rîndul militarilor americani au avut loc 349 de sinucideri, adică mai multe decît cele 246 de vieţi americane pierdute pe cîmpurile de luptă din Afganistan. Cu alte cuvinte, cei mai periculoşi duşmani ai instruiţilor soldaţi americani sînt chiar ei înşişi. E vorba, desigur, de traumele psihice provocate de experienţa războiului şi de dificultăţile readaptării la o viaţă paşnică. Chiar o mulţime de filme americane ilustrează din plin asemenea cazuri. Un număr mare de sinucideri se înregistrează şi în armata rusă, şi în cea israeliană şi, în general, în rîndul soldaţilor de orice naţionalitate. Dar multe sinucideri se petreceau şi în armata noastră, chiar pe vremea cînd soldaţii nu erau profesionişti şi nici nu luptau pe vreun front. Fiindcă doar „privaţiunile serviciului militar“, cum se spunea odată, combinate cu permanenta prezenţă a unei arme la îndemînă sînt, se pare, îndeajuns pentru a creşte riscul sinuciderilor.

În anii ’80, într-o unitate militară din sudul ţării, în prima lună de armată, pînă la depunerea jurămîntului, făceam instrucţie cu AKM-47, fără muniţie. Ni se dăduse fiecăruia cîte o asemenea „jucărie“, pe care, după instrucţie, trebuia s-o depunem în rastelul care se încuia cu un mare lacăt şi apoi era păzit zi şi noapte de un planton. Ni s-a spus că trebuie să ţinem minte şi-n somn seria propriei arme, şi am fost învăţaţi s-o demontăm, s-o curăţăm şi s-o montăm la loc, şi cu ochii închişi. Dar, în ciuda faimei mondiale, kalaşnikovul fără gloanţe nu ne părea altceva decît o jucărie mai mare. Gloanţele stăteau în altă parte, undeva într-un depozit, nu ştiam prea bine unde, probabil sub o pază serioasă. A venit ziua jurămîntului şi defilarea pe platoul unităţii, cu puşca pe umăr. Unii dintre noi învăţaseră chiar spectaculoase manevre de învîrtire, prin care-şi treceau arma de pe umăr la picior şi invers. Pe cît de impresionanţi păream de la distanţă, pe atît de inofensivi eram, de fapt, lipsiţi fiind în continuare de gloanţe. Nici măcar nu ştiam cum arată. Abia după ceva timp de la jurămînt am fost scoşi la poligon, pe un cîmp. Atunci am văzut în mîna comandantului nişte cutii de carton, ca pachetele de cutii de chibrituri, în care se afla muniţia de război – cum i se zicea. O scosese din depozit în urma întocmirii unui proces-verbal cu martori, cu semnături, cu numărat şi aşa mai departe. Regimul comunist era foarte atent cu gloanţele date pe mîna soldaţilor obişnuiţi. Într-o primă fază, ni s-au dat fiecăruia cîte două. Cu ele urma să tragem de probă, ca să vedem „cum bate arma“, după care aveau să ne mai dea cîte trei pentru tragerea „oficială“. Tragerea ne-a dat senzaţii diferite. Unii au simţit fiori de teamă, alţii de satisfacţie. O impresie care, în orice caz, nu se uită. La urmă a trebuit să predăm fiecare cele cinci cartuşe goale.

Peste încă vreo lună, cînd am început să facem de gardă, ne-au dat fiecăruia cîte o geantă cu trei sau patru încărcătoare pline. Încărcătorul din armă era totuşi gol. Mai tîrziu am aflat că unii îl montau pe cel plin, ştiind că nu era nici o încălcare a regulamentului. Ei bine, cînd stai ore în şir de pază, ziua şi noaptea, într-un foişor de beton, avînd la tine un kalaşnikov cu aproape o sută de cartuşe, îţi vin o mulţime de gînduri. E curiozitate, e senzaţia de putere potenţială. Unii dintre noi se gîndeau chiar la Ceauşescu (ştiam de atunci exact ce merită, dar nu speram că tocmai asta o să i se şi întîmple cîţiva ani mai tîrziu). Poţi fi prieten sau nu cu propria armă. Poţi s-o ignori sau poate să te obsedeze. Am observat că ofiţerii, chiar şi cei mai răi, nu se apropiau de posturile de pază. O făceau doar în controalele oficiale şi atunci respectau riguros toate procedurile. Unii chiar recunoşteau că se tem să nu-i împuşcăm. Nouă încă nu ne trecuse prin cap aşa ceva, dar se pare că ei ştiau mai bine posibilele efecte ale posesiei unei armei încărcate asupra unor minţi crude. Cînd am plecat toţi „TR-iştii“ în vacanţa de Crăciun (evident că nu-i ziceau aşa) şi Anul Nou, au rămas să păzească unitatea „trupeţii“, adică cei care făceau armata la termen normal pentru că nu erau studenţi. A fost un adevărat dezastru. Se pare că băieţii ăia mai fără şcoală, cînd s-au văzut cu arme pe mînă, au vrut neapărat să le şi folosească. Unul a lansat un încărcător întreg înspre satul din vale, explicînd apoi că a vrut să vadă „cum curg gloanţele pe ţeavă“. Altul a tras din greşeală un foc la cîţiva centimetri de capul comandantului gărzii, la rastelul la care se preda muniţa. Un al treilea a plecat din postul de pază, teleleu cu arma prin unitate. A ajuns la postul în care făcea de pază un prieten, voind să-l sperie că-l împuşcă. A uitat că arma era chiar încărcată şi cu glonţ pe ţeavă. Şi aşa, din joacă, s-a trezit trăgînd o rafală spre amicul său. Printr-o minune, nici un glonţ nu l-a nimerit. Două săptămîni a fost ca-n Texas.

Cînd noi, studenţii, ne-am întors în unitate, ofiţerimea a răsuflat uşurată. Ne ştiau cu mai mult discernămînt. Ai noştri au mai tras gloanţe aiurea, de spaimă, din prostie sau de amuzament, dar mult mai rar. N-am avut printre noi nici unul atît de depresiv încît să se sinucidă, dar în alte unităţi au existat. În condiţiile alea, să-ţi tragi un glonţ în cap nu era ceva chiar improbabil. Americanii sînt mult mai obişnuiţi cu armele decît eram noi în vremea comunismului. Soldaţii lor nu au curiozităţi stupide pentru că la instrucţie pot folosi puştile cît vor. Au, în schimb, aşa-numitul stres post-traumatic, după ce se întorc de pe cîmpul de luptă. Problemă pe care o au acum şi soldaţii noştri profesionişti. Şi, în orice caz, în vecinătatea puştii, valoarea vieţii se schimbă.