EDITORIALE ȘI OPINII

De mai multă vreme, anumite discipline lingvistice (de exemplu, analiza critică a discursului) se ocupă de selecţia – adesea inconştientă – a cuvintelor şi a structurilor gramaticale prin care sînt descrise în discursul public evenimente importante sau întîmplări cotidiene: într-un mod doar aparent neutru, în realitate partizan şi deviant.

"Cînd Mircea Lucescu spunea, acum mai bine de un deceniu, că o generaţie întreagă de suporteri stelişti s-a clădit pe cîştigarea Cupei Campionilor Europeni şi că acesta va fi un beneficiu pentru zeci de ani, ne-am uitat la el ca la un pastor al gîndirii laterale. Pe scurt, ca la un ţicnit. Omul avea dreptate!"

Martin S. Martin este un îndrăgostit care suferă. Ca stare civilă, Martin S. Martin este un medic român care a făcut carieră pînă la un moment dat. Acel moment, de pildă, în care şeful tău vrea să fie primul medic din România care execută o operaţie complicată pe inimă.

Ultima carte a lui Lucian Boia (De ce este România altfel?) a avut un enorm succes de public şi continuă să stîrnească dezbateri aprinse. E un fapt care semnalează cîteva particularităţi ale peisajului autohton, demne de luat în seamă. Rezultă, mai întîi, că ţărişoara – ca temă – ocupă un loc de frunte în interesul public.

Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de isteria cărnii de cal şi mai atenţi la ce s-a întîmplat la alegerile din Italia. Să le luăm pe rînd, pentru că amîndouă sînt „chestiuni de importanţă europeană“. Deci ne privesc şi pe noi.

Aşadar, de la Tim am înţeles de ce un englezoi bine-crescut, ambiţios, bun profesionist crede că locul ţării lui nu e în Uniunea Europeană. El este inginer de îmbunătăţiri funciare, lucrează pentru o companie americană din domeniu, cu sediul în Anglia.

Vizita premierului Ponta la Paris a marcat începutul unui dezgheţ european, pentru un guvern pus pe coji de nucă de partenerii săi, după evenimentele politice din vară. Iar aceasta este o veste bună. Izolarea şi pedepsirea nu-i folosesc României, nici chiar României care nu a votat USL.

Aşa suna refrenul repetat la nesfîrşit al unui cîntec oarecum rap, oarecum şcolăresc, pe care îl tot auzeam la radio în anii 2000–2003, pe cînd lucram la Chicago. Săptămîna trecută am aflat că Michael Jordan a împlinit 50 de ani.

Un oraş ale cărui muzee se închid unul după altul – sau doarme, sau e bolnav... şi este oraşul nostru. De ani de zile am văzut cum dispar muzeele din Bucureşti. De fiecare dată, am crezut că este o situaţie provizorie, dar timpul trecea fără nici o ameliorare;

În jur de 1910 se tipăreşte la Timişoara o carte poştală care suprapune peisajului urban existent un număr impresionant de „maşini ale viitorului“. Imaginea e neaşteptată, mai ales cînd nu ştii – cum nu ştiam nici eu pînă de curînd – că astfel de cărţi poştale încep să fie tipărite în Europa după 1900.

Să luăm deci cît se poate de în serios titlul: De ce este România altfel? Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimînd-o astfel ab initio.

Ceea ce se poate numi „comunism hipsteric“ (sintagma îi aparţine dlui Alexandru Hâncu) are şanse considerabile să fie, mai degrabă, eticheta unui fel în care se vede de aici spectacolul lumii de peste Atlantic. La prima vedere, reacţia de respingere a ofensivei ideologice pornite de stînga hipsterească de la Hollywood e absolut normală.

Dispariţia bruscă a întregii propagande care ne învăţa că un destoinic şi nemaiîntîlnit cîrmaci conduce poporul nostru milenar şi deosebit în istoria lumii a lăsat terenul gol. Oamenii, dintre care mai mulţi decît ar fi fost de aşteptat chiar crezuseră în propaganda oficială, au început să înţeleagă tot mai bine prăpastia dintre cele ce li se inoculaseră atîta amar de vreme în minţi şi realitatea crudă.

Pot spune, fără să exagerez, că formarea mea intelectuală trece prin două „etape“: prima – pînă la amintitul curs epifanic, cea de-a doua – după. „Ruptura“ dintre ele s-a produs, incontestabil, pe fondul unui act de lectură.

La începutul secolului al XIX-lea, David Ricardo a luat în considerare posibilitatea ca maşinile să înlocuiască mîna de lucru, fiind urmat de către Karl Marx. Noi ocupaţii – cu salarii mai mari, în condiţii mai uşoare şi pentru mai mulţi oameni – au fost create rapid.

"Ne trebuie să ştim ce va urma după această Olimpiadă în curtea din spatele casei. Pentru că percepţia de entuziasm artificial al acestui festival (interesantă disticţia faţa de titulara de „competiţie“) ar trebui anulată prin găzduirea altor evenimente care să conteze cu adevărat."

E amuzant acum, privind retrospectiv, să auzi de la Adrian Năstase că era ocupat cu aderarea la UE şi deci nu se putea ocupa de corupţie. Şi asta pentru că problema corupţiei a rămas ultima chestiune nerezolvată de pe agenda de preaderare.

Aşa s-ar părea. Există o Românie bună, curată, inteligentă, grijulie cu românii, bine educată, nobilă – e România lui Dan Voiculescu, a lui Crin Antonescu, a lui Şova şi Ponta, a lui Ghişe, a lui Becali, a lui Dinu Zamfirescu, Gâdea, Ciuvică, Pelican şi a atîtor alţi patrioţi devotaţi, mereu gata să uite de ei înşişi pentru a sluji interese altruiste.

Observ, de la o vreme, pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, că tot ceea ce priveşte într-o formă sau alta identitatea naţională are căutare. Ştirile, articolele, comentariile care spun ceva despre cum e România, cum sînt românii, ori care consemnează vreun succes românesc peste hotare au parte de mii de click-uri, like-uri şi sumedenii de comentarii.

Tim are cam treizeci şi cinci de ani. Nu e din Londra, e dintr-un „xyz-shire“. E un tip ambiţios. A învăţat din greu la şcoală, o şcoală publică. Acum este inginer, dar nu orice fel de inginer, el este „chartered engineer“, adică un soi de superinginer, parte a unei elite inginereşti în care nu intri cu una, cu două.

În plină incertitudine economică, USL şi guvernul pe care-l susţine deschid două uriaşe şantiere. Nu, nu vă gîndiţi la infrastructură, aici stăm în continuare prost. Este vorba despre două ample lucrări politice: regionalizarea şi noua Constituţie.

Se zice că, dacă înveţi o limbă străină, dobîndeşti un suflet în plus. Pentru unii antici, nu era nici o metaforă în afirmaţia asta – era, mai degrabă, o intuiţie că ceva important se petrece cu cel care e capabil să gîndească, să se exprime şi, în final, să viseze într-o altă limbă decît cea în care se naşte.

Deteriorarea continuă, zi de zi, a clădirilor din vechiul Bucureşti, încet, dar sigur, îndreaptă lucrurile spre dispariţia unor valori de arhitectură şi a unor amintiri istorice de neînlocuit. Tendinţa se poate observa şi în ţările vecine, unde, în ultimii douăzeci de ani, condiţiile sociale şi politice au dus la rezultate asemănătoare.

Într-o seară de la sfîrşitul lui ianuarie, Librăria Cărtureşti din Iulius Mall-ul ieşean a adunat cîteva zeci de persoane interesate de situaţia patrimoniului din oraş. Parte a unei serii de dezbateri pe diferite teme, întîlnirea a avut titlul Avem un patrimoniu. Ce facem cu el?

Un guvern de tehnocraţi... Totdeauna m-a înduioşat această soluţie magică, asupra căreia elitele politice par să cadă spontan de acord cu masele, de fiecare dată cînd lucrurile o iau prea tare razna. Tehnocraţia salvează România!

După cum am promis săptămîna trecută, revin cu cîteva comentarii la o serie de articole cu titlul „Comunismul hipsteric“, semnate de dl Alexandru Hâncu, în revista Kamikaze. În fond, nu e nici pe departe dorinţa de a stîrni vreo polemică sau de a răspunde cu orice chip la o opinie cu care mă aflu în dezacord.

Dosarul revistei e despre trenuri. Despre trenuri voi vorbi şi eu, dar nu despre ale noastre, ci despre nişte trenuri de care am auzit încă din şcoala generală. Ni se spunea atunci, prin anii ’70, că în Norvegia liniile de cale ferată sînt electrificate în proporţie de 80%.

"Scriu investigaţii de fix 20 de ani. Prima dintre ele a fost despre complicitatea oficialilor din Guvernul României în fenomenul dopării sportivilor. În acea vreme, seria de articole ne-a costat, pe mine şi pe colega mea, cunoscuta jurnalistă sportivă de azi şi comentatoare Luminiţa Paul, locul de muncă."

În 1712, scriitorul britanic Jonathan Swift trimite o scrisoare neobişnuită Contelui de Oxford şi Mortimer, membru marcant al guvernului englez. Misiva respectivă ilustrează enervarea prozatorului pe schimbările din limbă, produse aproape zilnic.

Retragerea din scaunul papal a lui Benedict al XVI-lea i-a cam pus în încurcătură pe unii jurnalişti români, în luptă cu dificultăţile de declinare a substantivului care denumeşte suprema funcţie religioasă. Auzind, în urmă cu o săptămînă, la un post de televiziune, construcţia lui papa, am crezut că e vorba de o simplă neatenţie a reporterului prins de frenezia relatării abrupte a evenimentelor.

Săptămîna trecută a fost publicată ştirea conform căreia Monica Macovei este europarlamentarul cu cele mai multe rapoarte votate de Parlamentul European. Nu din România, ci din întreaga Uniune Europeană. O ştire care ar fi trebuit mai mult analizată.

Nu vreau să intru acum în complicata şi delicata problemă a raporturilor dintre religie şi Biserică. Mă mulţumesc să consemnez, rapid, inevitabila lor interdependenţă. Problematica religioasă nu este una de tip speculativ, nu circumscrie o disciplină intelectuală dedicată unui adevăr abstract.

Nu, nu vreau să îndemn la vreo revoluţie – mi s-ar părea ineficientă, ca şi toate celelalte care au avut loc. Vreau doar să atrag atenţia asupra unui proces extrem de interesant, a cărui miză e – dincolo de obiectivele sale specifice – demonstraţia că ideea de „cetăţean european“ nu e doar o vorbă goală din masivele Tratate ale UE.

Vă ziceam săptămîna trecută: am ajuns pentru prima oară într-o sală de tribunal, pentru că am contestat o amendă radar, undeva, prin judeţul Dîmboviţa. Am avut ocazia să constat pe propria-mi piele cum stă treaba cu respectul pentru cetăţean (ei îi spun justiţiabil), cît de repede se mişcă actul justiţiei (ei îi spun „a judeca cu celeritate“) şi care e nivelul de seriozitate al actului judecăţii.

„Victoria“ pretinsă de cei 28 de lideri europeni, în urma Consiliului din 7 şi 8 februarie, nu este deloc şi una a cetăţenilor europeni. Iar în România, discuţia a luat-o pur şi simplu razna. Sigur, nu este rău că liderii au ajuns la un numitor comun în spinoasa chestiune a bugetului multianual 2014-2020.

Cînd a venit vremea să cadă una dintre ele, nu a căzut singură. Privind în urmă, ne e clar că nici nu avea cum să se întîmple altfel. Presa din România a ajuns la cel mai jos nivel profesional şi etic de cînd s-a eliberat, în decembrie 1989. Odată cu ea, şi politica a ajuns tot acolo.

O broşură de reclamă, apărută în 1924 la Londra în colecţia „Countries of the World“, are chiar acest titlu: „Bukarest, Rumania’s Capital, a City of Delight“. Numele autoarei, Florence Farmborough, membră a Societăţii Regale de Geografie, e însoţit de calificările: călătoare, cunoscătoare de limbi străine şi expertă în Europa modernă...

„Vrei ca petrecerea ta să fie specială? Efectele speciale fac diferenţa. Îţi oferim: lumini ambientale şi efecte speciale cu gheaţă carbonică, pentru nuntă la Castelul Teleki Satulung. Dansează pe nori cu noul efect «fum greu»; transformă băuturile în «poţiuni magice»; efecte cu baloane de săpun.

În vama de la Giurgiu nu s-a schimbat nimic. E ca o călătorie în timp! – exclamă un prieten care nu mai trecuse pe aici din alte vremuri. La capitolul „de ce e România altfel?“, vameşii noştri au adăugat şi o nouă dilemă: de ce de la bulgari la români podul costă 2 euro şi este reparat, iar de la români la bulgari costă 6 euro şi nu este reparat?

Zilele trecute, întîmplarea face să cunosc un alt român, stabilit de peste zece ani în Canada, venit acasă, în vizită. Stăm la poveşti, bem un vin, şi-ntreb: „Cum e, domnule, în ţara aia? Unii dintre prietenii mei care au stat pe acolo spun că e comunism în toată regula. Chiar aşa să fie?“

Vă propun un circuit pe schiuri prin Alpii Dolomitici. Skipass-ul Dolomiti Superski e un card valabil pentru domeniile schiabile din jurul a 12 mari staţiuni. Cu vreo două sute şi ceva de euro adică, ai acces timp de o săptămînă la 450 de instalaţii de urcare care deservesc sute de pîrtii ale căror lungimi însumează nu mai puţin de 1200 de kilometri.

Probabil că unii dintre dumneavoastră şi-l mai amintesc pe bonomul decan filolog Hank, despre care povesteam aici în urmă cu aproximativ un an. El devenise celebru prin neputinţa structurală de a spune nu imensei armate de nevoiaşi din sistemul universitar, proveniţi, cu precădere, din rîndurile personalului administrativ.

De mai multă vreme, în lupta cultivatorilor limbii cu tendinţele uzului, se tot atrage atenţia asupra folosirii nediferenţiate a prepoziţiei datorită – pentru a introduce atît cauzele unor întîmplări fericite, cît şi pe cele ale unora nedorite.

"Atît timp cît oamenii se consideră nevinovaţi, afacerile vor continua. Nu aceleaşi, dar de aceeaşi natură. Legea în România e temeinic strivită între cei care o contestă şi cei care o aplică. Nu există momentul în care vreuna dintre părţi să se recunoască învinsă, aşa ceva ţine de o sportivitate neinventată."

Ei mereu vor să plece de unde sînt, îţi zic. N-au stare. Noi, irlandezii, ne-am trezit cu ei pe cap primii. De fapt, au ajuns să aibă un imperiu mare pentru că aveau mereu chef de ducă. După ce s-a terminat Pămîntul, au intrat în criză. Nu mai aveau unde să se ducă. Aşa e şi cu UE, li se pare prea mică pentru ei.

Dilema e veche de numai nouă ani (din ianuarie 2004), dar exista, ca „săptămînal de tranziţie“ de unsprezece ani (din ianuarie 1993). Sărbătorim, aşadar, cu totul, douăzeci de ani de viaţă. Am rămas „de tranziţie“ şi poate că cititorul va fi doritor să aprofundeze, împreună cu noi, această sintagmă. Pentru demaraj, republic mai jos cîteva consideraţii pe care le-am scris în 2002, cînd publicaţia noastră îşi tipărea cel de-al 500-lea număr.

Reapărut pe scena politică a Italiei cu aerul că „ţara are nevoie de el“, Silvio Berlusconi a început să agite atmosfera (care altminteri risca, fără el, să devină cam ternă). Reţeta e ştiută şi repetată, Il Grande Communicatore lansînd în campania electorală, cinic, cîteva „teme“ despre care ştie că vor atrage atenţia.

Iată, s-a făcut daraua şi am ajuns (pentru prima oară în viaţă) într-o sală de judecată. Nimic serios: o contestaţie împotriva unui pîrdalnic de radar, pe o şosea de lîngă Tîrgovişte. Facem plîngerea contra Poliţiei, primim citaţia la proces. Prezenţa, la ora opt treizeci dimineaţa, trecute fix, la Judecătoria din Tîrgovişte.

Dreptul la muncă al românilor în Marea Britanie, mai precis îngrădirea acestuia şi după 1 ianuarie 2014 nu este doar un subiect de campanie pentru tabloidele din Insulă. O dovedesc mişcările petrecute în ultima vreme pe „frontul diplomatic“.

După articolul de săptămîna trecută, am primit mesaje aprobatoare din partea multor oameni, care, spre deosebire de ministrul Culturii, chiar fac cultură în această ţară. Unul dintre ei mi-a spus că, dacă ar scrie el un articol despre această declaraţie, i-ar răspunde domnului Barbu cam aşa: „Sigur America nu-şi permite un asemenea festival. America, de altfel, nu-şi permite nici macăr un ministru al Culturii.“