Munca la români

În vama de la Giurgiu nu s-a schimbat nimic. E ca o călătorie în timp! – exclamă un prieten care nu mai trecuse pe aici din alte vremuri. La capitolul „de ce e România altfel?“, vameşii noştri au adăugat şi o nouă dilemă: de ce de la bulgari la români podul costă 2 euro şi este reparat, iar de la români la bulgari costă 6 euro şi nu este reparat?

În acest peisaj dezolant şi uşor tarkovskian, în care drumurile sînt pline de cratere, bordurile nu se mai văd de bălării, iar gunoaiele zac deprimante, cît vezi cu ochii printre resturi de clădiri şi utilaje, doi tineri în salopetă strălucitoare mînuiau sîrguincios, zilele trecute, cîte o maşină nou-nouţă de tuns gazonul. O fată blondă venea în urma lor cu o măturică, dar fără făraş sau tomberon. „Întreţinem peluza“, mi-a răspuns ea cînd am întrebat aşa, ca să mă aflu în treabă, ce fac ei acolo. Şi, timp de jumătate de oră, cît m-am prefăcut că repar ceva la motor prin preajma lor, cei trei au muncit de zor şi cu aplicaţie. De ce, ca să ce? Nu ştiu, dar păreau foarte harnici...

Românul nu e leneş, aşa cum ne întrecem cu toţii să ne flagelăm în ultima vreme – şi în această privinţă, să te ferească Dumnezeu de greierele parvenit, că e cea mai cicălitoare furnică moralistă! Există însă, bineînţeles, şi români leneşi, dar o populaţie întreagă n-are cum să fie puturoasă, pentru simplul motiv că nu ar mai avea cum să existe. Sîntem, deci, şi noi, un popor harnic, dar în felul nostru. Acest fel pare să fi pierdut însă ceva important în ultima vreme: sensul muncii, adică de ce şi cum e bine să munceşti?

Există, bineînţeles, şi o moştenire a faimosului „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“. Peste douăzeci de ani de postcomunism nu au reuşit să redea muncii o valoare în sine, generînd doar, pe alocuri, o altă nedumerire: „eu muncesc şi altul se îmbogăţeşte?“ La ce-ţi foloseşte atunci „munca“? Nu la foarte mare lucru, par să sugereze pînă şi dascălii, care, întrebaţi ce trebuie să facă un tînăr ca să reuşească în viaţă, plasează munca hăt departe, pe un îndoielnic loc 5.

Există însă şi altceva, mai profund şi mai difuz, în acelaşi timp, un lucru la care nu m-am gîndit niciodată şi care mi-a sărit în ochi recitind studiul Monicăi Heinz despre Etica muncii la românii de azi. Chiar în primele pagini, aceasta constată, surprinsă, că „etica muncii capitaliste (stilul occidental) înseamnă pentru majoritatea celor intervievaţi «muncă intensă»; pentru un grup ceva mai mic, «muncă bine făcută»; şi doar pentru o minoritate de intelectuali, «organizare inteligentă şi management corect al forţei de muncă».“ Pentru românul devenit peste noapte „cetăţean european“, munca adevărată, „ca în ţările civilizate“ (adică Occident), este, deci, mai presus de toate, multă muncă. La noi nu a ajuns încă „lauda lenei“, scrisă de Bertrand Russell cu aproape patru decenii în urmă, nu pentru a îndemna la lenevire, ci pentru a promova un sens echilibrat, în acelaşi timp eficient şi inteligent al muncii. Imaginea idealizată a cantităţii de efort la ei ne face să ne vedem inferiori, alimentîndu-ne astfel veşnicele complexe: la noi e mai puţină muncă, deci sîntem leneşi, nu ştim să muncim cu adevărat.

Acest ideal complexat al intensităţii muncii vine însă în răspăr şi cu o cultură internă a muncii, diferită din acest punct de vedere. Ea nu ţine de nici un specific naţional românesc, ci este proprie mai tuturor societăţilor agricole. Pe urmele lui Ciaianov, şi punînd „la baza economiei relaţia universală dintre osteneală şi folos, guvernată de chibzuială“, altfel spus „cumpănirea între scopuri şi mijloace“, Mircea Vulcănescu constata, la rîndul său, că ethosul ţărănesc al muncii este „comparativ mai puţin economic“, în măsura în care nu urmăreşte folosul în sine, cît mai degrabă folosinţa. În gospodăria ţărănească, spre deosebire de întreprinderea capitalistă, „munca e stabilită în vederea obţinerii venitului maxim pe unitatea de muncă, fără limită inferioară, dar cu o limită superioară relativă: satisfacerea nevoilor de consum ale familiei, fapt care dă familiei ţărăneşti o mai mare rezistenţă la criză.“ Dar şi un efort şi o productivitate mai scăzute în condiţii normale. Altfel spus, ţăranul în general – şi românul a fost mai întîi de toate ţăran – nu munceşte pentru profit, ci pentru subzistenţă, idealul său este îndestularea, nu bunăstarea; şi cînd consideră că a atins-o, nu mai munceşte, căci nu are nici un rost! A munci mult, oricînd şi oricît nu numai că nu are sens, dar transformă osteneala cu rost în trudă păguboasă.

Acest ethos al muncii a fost pervertit în comunism şi altminteri decît prin folcloricul „noi ne facem că muncim“... Devenit muncitor cam peste noapte, ţăranul a combinat exigenţele gospodăriei cu cele ale muncii salariale, dar în aşa fel încît munca profesională să-i aducă suficienţi bani cît să aibă şi timp să se ocupe de gospodărie, de unde venea baza subzistenţei, mai ales în penuria anilor ’80. Nu îşi dorea astfel să promoveze prea mult, că asta îl lega de întreprindere şi nu mai avea timp de coasă. Continua să nu muncească mai mult decît trebuie, dar muncea mai prost. A devenit, astfel, mai degrabă un muncitor-gospodar decît un muncitor profesionist. Consecinţa actuală: românii se descurcă relativ bine în muncile necalificate şi flexibile de pe şantierele de construcţii, dar „instalatorul“ este polonez!

Doar tinerii corporatişti sau „antreprenoriali“ par să-şi fi însuşit idealul capitalist (mai vechi...) al muncii intense. Sînt predispuşi la overwork – dar şi la a lăsa totul baltă cînd nu mai văd nici un rost în chestia asta. Cu toţii dăm apoi vina pe ceilalţi români că nu muncesc destul şi de aceea ne merge cum ne merge. Daţi-le însă un rost, şi românii vor munci şi ei (aproape) nemţeşte!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.