Vreau să fiu ca Mike

Aşa suna refrenul repetat la nesfîrşit al unui cîntec oarecum rap, oarecum şcolăresc, pe care îl tot auzeam la radio în anii 2000–2003, pe cînd lucram la Chicago. Săptămîna trecută am aflat că Michael Jordan a împlinit 50 de ani. Deodată, mi-am amintit cîntecul şi mi-am adus aminte că şi eu, în visul meu de copil, dacă am vrut vreodată cu adevărat să fiu ca cineva, am vrut să fiu ca el. Să alerg ca el, să arunc la coş ca el, să zbor ca el, să driblez ca el, să pasez ca el, să interceptez ca el, să atac ca el, să mă apăr ca el, să conduc echipa ca el, să înving ca el, să dau slam dunk aşa ca el. Michael Jordan este unul dintre eroii mei. Mi-a plăcut mereu să-l văd jucînd, pentru că aducea jocului de baschet o energie specială şi făcea din acest sport – cel mai frumos dintre toate, după părerea mea – o fermecătoare combinaţie de graţie, forţă, viteză şi abilitate.

În lume, Jordan a fost primul superstar venit din baschet. Fără îndoială, au fost jucători de baschet fabuloşi, şi înaintea lui. Dar el a fost primul care a devenit star planetar jucînd acest joc. Succesul lui a fost imens. A cîştigat tot ce se putea cîştiga, şi nu o dată, ci de multe ori. Cînd a încheiat cariera la Chicago Bulls, în ianuarie 1999, era de şase ori campion NBA şi, în fiecare dintre cele şase finale de campionat cîştigat, fusese declarat cel mai bun jucător al meciului. De cinci ori a fost cel mai bun jucător al întregului campionat. Statisticile sportive sînt nenumărate şi toate sînt incitante. În baschet – şi mai ales în baschetul profesionist american – sînt cu sutele. Se măsoară şi se numără tot ce poate face un jucător: cîte coşuri şi cîte pase decisive dă, cîte capace pune, cît aruncări execută, cît driblează etc. Puţine dintre ele nu l-au avut, măcar o dată, pe Michael Jordan în frunte – dovada palpabilă că a fost formidabil. Asta s-a putut vedea şi în evoluţia salariului său. În 1984, la primul lui sezon profesionist, Jordan a cîştigat 650.000 de dolari. În 1998, la ultimul lui sezon profesionist la Bulls, avea un salariu care depăşea 33 de milioane de dolari. S-a retras din baschet de trei ori şi a revenit de două ori. Prima oară – în octombrie 1993, după ce îşi condusese echipa la al treilea titlu de campion consecutiv, şi după ce, în 1992, condusese dream team-ul american la o neuitată victorie olimpică. A descoperit că jocul de baschet nu mai era atît de atractiv pentru firea lui extrem de competitivă. Avea sentimentul că deja cîştigase tot şi nu mai exista nici un vîrf pe care să nu fi urcat. Spiritul de competiţie nu-i dădea pace însă şi a devenit jucător de baseball, fără rezultate memorabile. În octombrie 1995, America a auzit de la Michael Jordan ceea ce voia să audă: „I’m back!“. Au urmat alte trei sezoane la rînd, în care echipa condusă de el a cîştigat campionatul. Iarăşi, statisticile începeau cu el. Ce mai era de dovedit? În 1999 s-a retras a doua oară, spunînd că „99,9% nu mai revin“. În septembrie 2001, a revenit. De data asta pentru Washington Wizards. Avea 38 de ani. Într-un campionat în care angajamentul fizic al sportivilor aminteşte de gladiatori, bătrînul Jordan trebuia să înfrunte jucătorii în forţă ai noii generaţii, starurile momentului, care învăţaseră baschet uitîndu-se la el. Jordan, la 38 de ani, accidentîndu-se des, se înfrunta în teren cu forţe în plină vigoare, precum Kobe Bryant, Allen Iverson, Tim Duncan sau Kevin Garnett. Sigur, MJ nu mai era acelaşi. Nu mai avea pătrunderile uluitoare (capacitatea lui de a sesiza breşe în dispozitivul defensiv al adversarului şi de a intra pe el spre coş, într-o fracţiune de secundă, era unică în anii săi de glorie), nu mai genera contraatac, nu mai exploda, pur şi simplu, aruncînd fanii în delir. Acum pasa mult, arunca de la distanţă şi vorbea pe teren fără întrerupere, şi cu coechipierii, şi cu adversarii. Totuşi, din cînd în cînd, prins parcă de o inspiraţie de dincolo de el, mai marca cîte un coş care aducea aminte de trecutul glorios, şi tribunele de oriunde din America se ridicau în picioare, ovaţionînd minute în şir de cîte ori bătrînul Jordan mai reuşea, rar, ceva ce tînărul Jordan reuşise de atîtea ori.

La Chicago, meciurile de acasă ale echipei Bulls se joacă într-o sală numită United Center. Victoriile, care au asigurat a doua dominaţie a dinastiei Bulls (1996, 1997, 1998), aici s-au petrecut. Se zice că sala aceasta a fost anume construită pentru că Michael Jordan aducea din ce în ce mai mulţi spectatori la meciurile de baschet. Oricum, la puţin timp după deschiderea sălii, în 1994 – după prima sa retragere – s-a inaugurat o statuie a lui Michael Jordan în faţa intrării principale. Este un bronz care îl reprezintă pe sportiv în plin elan, spre un coş pe care nu-l vedem. Statuia se cheamă, oficial, The Spirit. Pe soclul din marmură neagră sînt înscrise statisticile carierei sale. Iar pe faţa cea mai vizibilă a soclului scrie: „The best there ever was. The best there ever will be.“ Această dedicaţie cuprinde în ea un adevăr statistic şi un adevăr sentimental. Adevărul statistic este cel care, în 1994, putea fi lesne arătat. În 1994, Jordan era deja cel mai bun jucător de baschet din istorie. Acesta e adevărul cifrelor. Dar de unde au fost autorii atît de siguri că va şi rămîne cel mai bun? Din inimă. Prima propoziţie este o recunoaştere, iar a doua, o declaraţie de dragoste.

Am avut ocazia să-l cunosc pe legendarul primar al oraşului Chicago, Richard M. Daley, un om politic fabulos, care a condus administrativ oraşul din 1989 pînă în 2011, şi s-a retras din funcţie pentru că a vrut să iasă la pensie, fără să fi pierdut alegerile. Omul mi-a spus că ceea ce a făcut Michael Jordan pentru faima mondială a acestui oraş este unic: „Pînă la Jordan, primul nume care venea oricui din lume în minte cînd spunea Chicago era Al Capone. Acum, cu istoria scrisă de Bulls, primul nume care vine oricui în minte cînd spui Chicago este Michael Jordan.“ La Chicago, Jordan e un fel de zeu.

De fapt, a împlinit 50 de ani unul dintre cele mai dotate exemplare ale speciei din care facem parte. Este o excepţională creaţie a lui Dumnezeu, forjată cu o voinţă omenească pe măsură. Michael Jordan pe teren este ceea ce iese cînd şi Dumnezeu, şi omul, vor, împreună, acelaşi lucru: o capodoperă, o încîntare, un triumf! Şi totuşi, în 1998, într-o carte biografică, Michael Jordan este citat astfel: „Am ratat peste 9000 de aruncări în cariera mea. Am pierdut aproape 300 de meciuri. De 26 de ori, colegii mi-au dat încrederea de a arunca mingea spre coş în ultima secundă pentru a cîştiga meciul şi am ratat. Am eşuat de atîtea ori în viaţa mea. Şi de aceea am reuşit!“. Ei, uite, de-asta îmi place mie de el!