Mîndrie vs eficienţă
Ultima carte a lui Lucian Boia (De ce este România altfel?) a avut un enorm succes de public şi continuă să stîrnească dezbateri aprinse. E un fapt care semnalează cîteva particularităţi ale peisajului autohton, demne de luat în seamă. Rezultă, mai întîi, că ţărişoara – ca temă – ocupă un loc de frunte în interesul public. Cînd e vorba de România, toată lumea se mobilizează, toţi au ceva de spus, toţi se simt, direct sau indirect, vizaţi. Avem însă de-a face cu o mobilizare care priveşte mai curînd România ca simbol, decît România ca realitate. Prestigiul simbolic al ţării provoacă mari descărcări emoţionale: patos, tremolouri retorice, frisoane strămoşeşti. România reală nu are prea mult de profitat de pe urma acestei inflamaţii sentimentale. În plan concret, cînd s-ar cere să conlucrăm patriotic pentru a reforma şi consolida instituţii, pentru a diminua corupţia, pentru a sluji cu mai multă îngrijire limba română, pentru a da o mai bună imagine externă a ţării etc., în plan concret, deci, emfaza naţională păleşte. Una e oratoria festivă, clocotul „sufletesc“, alta e viaţa de zi cu zi, cînd trebuie să ne „descurcăm“ individualist şi pragmatic. Cu alte cuvinte, mîndria prevalează asupra eficienţei. Patriotismul e o formă barocă de oralitate, fără legătură cu faptele. Sentimentul onoarei nu e însoţit de sentimentul datoriei.
A doua observaţie ar fi că, în România, pe fondul amintitei emotivităţi simbolice, dacă ai unele obiecţiuni, unele opinii mai mult sau mai puţin critice faţă de anumite fisuri ale portretului naţional, eşti imediat descalificat moralmente: ajungi pe lista „trădătorilor“, a nepatrioţilor, a celor manipulaţi de forţe obscure din afară sau dinăuntru, pentru a face rău ţării. Cu alte cuvinte, la noi, versiunea disperată a patriotismului nu este încurajată. Or, această versiune există. Într-un anumit sens, ea este una dintre componentele cele mai intense şi mai legitime ale dragostei de ţară. Iubirea are dreptul, uneori, să se manifeste ca suferinţă. Poţi fi exasperat de eşecurile, derapajele şi bîlbîielile naţionale şi o poţi spune cu amărăciune, fără ca asta să însemne că eşti cinic sau neloial. Avem, de altfel, o îndelungată tradiţie a „patriotismului disperat“, de la Dimitrie Cantemir, pînă la Ion Ghica, la Eminescu, Caragiale, Cioran şi mulţi alţii. Sînt oameni care, într-un moment sau altul al vieţii lor, n-au mai suportat să trăiască în ambianţa în care trăiau şi nu s-au sfiit să-şi spună, apăsat, oful. Acest tip de cutremur lăuntric nu e monopol românesc. Se întîmplă şi la case mai mari… Acum ceva timp, un prieten mi-a reamintit o aprigă vorbă a lui Schopenhauer, pe care o citez ca să se vadă că există depresii încă şi mai radicale decît ale noastre: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană din cauza prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că-i aparţin.“ Dacă un neamţ, un mare neamţ, poate spune aşa ceva despre nemţi, de ce – vorba lui Dinescu – ne patetizăm aşa tare cînd îi lasă nervii şi pe cîte unii de-ai noştri?
O a treia observaţie ar fi următoarea: românii sînt predispuşi să-şi delege vinovăţiile asupra altora. Adică admit, la limită, că ar putea avea unele lipsuri, dar asta e, întotdeauna, din cauza împrejurărilor vitrege, a vecinilor, duşmanilor, comploturilor străine etc. De vină e, cu alte cuvinte, celălalt. Altcineva. Adică nimeni. În orice caz, nimeni dintre noi. „Nici un român – spune Cioran – nu se simte personal vinovat, dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală.“
O carte cum este cartea dlui profesor Boia este, pe acest fundal, antipatică. Ea identifică simptomele unor viroze neaoşe, care nu pot fi puse în cîrca nimănui. Cititorii se simt, deci, nedreptăţiţi, deprimaţi, excedaţi de un spirit critic lipsit de orice complezenţă. Profesorul Boia nu vorbeşte, totuşi, despre „vinovăţii“, ci despre istorie, despre efectul cumulativ – şi demonstrativ – al evoluţiei noastre în timp. Iar beneficiul unei asemenea cercetări e de ordin terapeutic. L-am auzit pe Gabriel Liiceanu consemnînd asta şi cred că avea dreptate: dacă ai un deficit funcţional, primul lucru de care ai nevoie e un diagnostic. Nu poţi începe nici un tratament fără acest pas. Şi dacă ţi se dă un diagnostic, nu este recomandabil să te superi pe doctor, să-i spui „ce te legi, dom’le, de ficatul meu?“. E ca în celebra parodie a lui Topîrceanu despre viaţa la ţară: cînd un agent sanitar vine în sat să dea unele sfaturi igienice, sătenii se revoltă: „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?“.
Şi încă o observaţie pe marginea cărţii lui Lucian Boia. Se confundă, în mod curent, falsificarea istoriei cu demitizarea ei. Nu sînt acelaşi lucru. Demitizarea nu falsifică. Falsificarea înseamnă a pune pe piaţă minciuni, în vreme ce demitizarea înseamnă a disloca hiperbole. Sînt două lucruri diferite. Dar şi falsificarea, şi monumentalizarea arbitrară creează un fenomen primejdios: falsa conştiinţă de sine. De aceea, orice relativizare de o parte sau de alta este binevenită.
N. red.: Acest articol reprezintă intervenţia autorului în introducerea dezbaterii Este România altfel?, a cărei transcriere integrală se găseşte în dosarul acestui număr.
