EDITORIALE ȘI OPINII

Mi s-au cerut declaraţii care să explice absenţa mea de la Salonul de carte de la Paris. Am răspuns laconic, dar limpede: „Mi se pare imoral să mă las inclus în programul unei instituţii aflate în plin derapaj.“ Atît. Nici ziarele din străinătate, nici cele din România nu au fost mulţumite.

De cîtva timp, pe mai toate posturile TV putem vedea cîteva spoturi cu variaţiuni pe tema „sînt cetăţean european şi am drepturi“. Un astfel de cetăţean este pus în situaţii concrete de viaţă – şi-a cumpărat un laptop şi nu-i merge, vrea să returneze un produs cumpărat online, s-a dus în vacanţă, şi camera de hotel nu are aer condiţionat, aşa cum scria în ofertă.

Influentul cotidian El País, stindard al jurnalismului de calitate nu doar din Spania, ci din Europa şi din întreaga lume, a retras duminică de pe site-ul său un editorial ofensator la adresa Germaniei şi a cancelarului Angela Merkel.

Acum vreo două săptămîni (pe 13 martie) s-au împlinit 106 ani de la naşterea lui Mircea Eliade. Momentul nu prea a fost marcat public şi, pe undeva, cred că e nedrept. Fie şi pentru că cei mai mulţi cititori de vîrsta mea au trecut, acum 20 de ani, prin febra (re)descoperirii sale.

Ultima zăpadă a acestei ierni se cerne peste ce a fost altădată Hala şi peste muncitorii veniţi să-i dea jos rămăşiţele. Se sfîrşeşte astfel o lungă agonie. Din nou se vede politica Primăriei de a impune faptul împlinit.

Un înalt turn de poartă, cu clopotniţă, avînd în dreapta un corp de clădire încununat cu un foişor, în stînga un volum masiv, cu trei niveluri şi cu ferestre mai numeroase în partea superioară. Asta este prima imagine pe care o ai cînd ajungi la Mănăstirea Govora.

Răsfoind numărul anterior al Dilemei vechi, am citit la rînd – nu ştiu cum s-a întîmplat – articolele lui Andrei Pleşu şi Cătălin Ştefănescu. Subiectul era, într-un fel, acelaşi: noul val din cinematografia românească. Perspectivele erau complementar opuse: cu ochii pe ecran şi cu gîndul la autor – în primul caz, cu ochii spre sală şi la cum reacţionează publicul – în al doilea.

În urmă cu vreo 12-13 ani, dădusem în patima jocurilor pe computer. Boală grea. Sute de ore petrecute în faţa ecranului, alături de civilizaţii crescute iscusit, cu multe ore de strategie, şi prăbuşite apoi în războaie crunte.

Votul de la Convenţia PDL s-a încheiat, ca multe alte voturi din ultima vreme, din ţara asta, cu o contestaţie. Perdanţii – adică cei din tabăra apropiată preşedintelui Băsescu – i-au acuzat pe cîştigători de vicierea rezultatelor.

Amicul meu Nino dispăruse de cîteva minute la toaleta cafenelei, cînd celularul (lăsat pe masă) a început să-i zbîrnîie strident, luminînd stroboscobic în acelaşi timp. Localul părea să fi intrat, brusc, sub asediu. L-am ridicat, pentru o clipă, încurcat, apoi l-am pus la loc.

Am observat de mai multe ori, în ultima vreme, înlocuirea prepoziţiei de cu de către, în contexte în care cele două elemente nu sînt cîtuşi de puţin echivalente. Substituţiile apar uneori în mass-media: „«Situaţia Fortus depinde de către cei de la ANAF.

"De la gladiatori, primii „sportivi“ profesionişti – care chiar îşi dădeau viaţa pe teren –, am păstrat ideea fixă că oricine „se produce“ în arenă trebuie să fie îngrijit. Treaba e logică, nu poţi avea spectacol cu nişte zdrenţărosi anemici."

În ianuarie 2012, Adrian Năstase era condamnat, în aşa-numitul dosar „Trofeul Calităţii“, la doi ani cu executare. „Trofeul Calităţii“ a fost un fel de concurs organizat de către Inspectoratul de Stat pentru Construcţii, pe vremea cînd Năstase conducea Guvernul.

Am văzut, în cele din urmă, filmul lui Cristian Mungiu. Acum mai bine de două săptămîni. Şi nu mă pot desprinde de apăsarea lui, de jetul de noroi din final, de tragicul lui molcom, aproape „normal“, semn inconfundabil al „lumescului“. Ca niciodată, mă simt captiv într-o interogativitate fără ieşire, fără răspunsuri, fără soluţii.

Legea Educaţiei Naţionale, adoptată pe vremea cînd era ministru dl Daniel Funeriu, era cam stufoasă, căuta să reglementeze prea multe, avea nevoie de o cantitate mare de norme de aplicare şi de ordine ale ministrului pentru a stabili concret ce şi cum, dar, una peste alta, propunea cîteva schimbări importante în sistemul de învăţămînt, cu şansa de a da rezultate în timp.

Terenul era ud. Era nasol. Ghetele se înfundau în noroi, se aduna mîl între crampoane, căram după mine cel puţin un kil de pămînt pe fiecare picior. Mai era şi o ploaie scîrboasă, măruntă şi rece, de noiembrie. Tricoul era şi el greu, rece, ud fleaşcă.

Nu cu mult timp în urmă, conduceam de la Bistriţa la Tîrgu-Mureş, pe şosele anevoioase, şerpuite şi accidentate. Încercînd să-mi feresc automobilul de distrugerile cu care drumul îl ameninţa, dar şi mînat de o anumită grabă, conduceam încordat. Aparatul de radio reda o discuţie cu pretenţii, din studioul postului public.

Din DEX – vilegiatură: interval de timp, vacanţă petrecută la ţară sau într-o staţiune balneoclimatică. Noţiunea este folosită în epoca modernă, dar cadrul arhitectural pe care îl presupune este prezent în Ţara Românească încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea: este vorba de locurile de „preumblare şi odihnă“ ale voievodului Constantin Brâncoveanu.

— Hai, că ai devenit deprimant! îmi zice amicul. În ultima vreme, ai doar texte d-astea grele, despre problemele neamului. Mai bagă şi tu ceva entertainment, că asta se cere – mă ironizează el mai departe. După jumătate de oră de luat peste picior, m-a convins: o să vă spun, deci, nişte bancuri...

Luatul la rînd – la tocat – e, prin părţile noastre, o sublimă îndeletnicire de timp liber. Aşa cum alţii, prin alte colţuri ale lumii, mestecă frunze aducătoare de calm şi de seninătate, dau cu zarurile la table sau sfidează eternitatea trecînd, cu degetul mare, de la o mărgică la alta, la noi se ia ceva la tocat – oameni, grupuri, populaţii, naţiuni, cam tot ce mişcă.

Săptămîna trecută, la diferenţă de doar cîteva ore, la Vatican şi la Bucureşti s-au petrecut evenimente de un contrast îngrijorător. La Vatican a fost ales un nou Papă, ocazie cu care zeci de mii de pelerini din întreaga lume s-au adunat în faţa bazilicii San Pietro.

Mi-am „preschimbat“ (acesta e termenul oficial!), nu demult, permisul de conducere. Cu vizita medicală obligatorie – prevăzută, mai nou, de lege. M-am supus cu înţelegere. O verificare a reflexelor şi-a aptitudinilor din tinereţe nu strică, în fond, unui şofer care se apropie vertiginos de 45 de ani.

În ultimele zile, aproape toate ziarele, posturile de radio şi cele de televiziune au anunţat insistent, cam în acelaşi timp, atît întronizarea unui arhiepiscop român, cît şi ziua în care urma să fie întronizat noul papă. Transparente dar neobişnuite, cu un aer rebarbativ, excesiv de tehnic, verbul a întroniza şi substantivul întronizare nu sînt înregistrate nici în DEX, nici în DOOM. Ceea ce nu înseamnă că ar fi tocmai noi.

Constituţiile sînt unele dintre cele mai enervante documente produse de oameni. Cînd oamenii scriu şi aprobă prostii banale, atunci iritarea nu are legătură decît cu textul în sine. Dar prostiile constituţionale sînt din altă ligă. Constituţiile emană un aer uşor sacralizant – dacă scrie ceva în Constituţie, trebuie că e important, se dau lupte intense pe nuanţele textelor constituţionale, nu e puţin lucru.

De ani întregi ni se livrează, pe toate canalele, „realitate“. Cu rezultatul că realitatea e tot mai supra-realistă. Boala e veche. O dovedeşte articolul de mai jos, scris acum aproape şapte ani.  Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie.

Constat că la noi „actualitatea“ politică televizată e făcută, în continuare, pe colţul mesei, din subiecte – unul mai palpitant ca altul – precum: Blaga sau Udrea?; cum presupun diverşi lideri politici că ar trebui să fie Constituţia

Ştiţi ce e aia o iniţiativă cetăţenească europeană? Dacă nu, nu vă faceţi probleme. Nu este vina dumneavoastră. E vorba despre o minunăţie de mecanism al democraţiei comunitare, introdus între procedurile Uniunii Europene după „Modificările de la Lisabona“

Majoritatea parlamentară de la Budapesta a votat, la începutul acestei săptămîni, controversatele modificări ale Constituţiei ungare. Curtea Constituţională a devenit o instituţie decorativă, libertatea presei, libertatea religioasă şi cea de opinie sînt restrînse.

Poziţia copilului este un film despre care s-a vorbit mult înainte de a putea fi văzut. Regula festivalurilor mari, care acceptă în competiţie doar filme a căror premieră în public nu a avut încă loc, are o raţiune destul de puţin precisă pentru mine, dar are, fără îndoială, consecinţe importante pentru viaţa filmului care e, în cele din urmă, premiat.

Sincer să fiu, cred că oricare dintre noi, bucureşteni născuţi în acest oraş, avem pentru el sentimente de dragoste şi ură împletite. Probabil că tuturor ne place să ne întoarcem cu gîndul la decorul în care am trăit copilăria şi tinereţea noastră.

Anul 2013 a adus în atenţia opiniei publice din Iaşi trei edificii cu rezonanţă istorică pentru comunitate. Motivele nu au fost deloc fericite, dimpotrivă: toate au avut de suferit din pricina proprietarilor, care fie le-au lăsat de izbelişte, fie – într-un caz – pur şi simplu au pus clădirea la pămînt, cu explozibil.

Încă din prima etapă a cercetării sale, prezentată în volumul din 2011, Dorin Bodea a avut o idee excelentă prin simplitatea sa: să-i întrebe pe subiecţi nu doar care sînt valorile lor principale, ci şi cum cred ei că ar aprecia ceilalţi români respectiva listă de valori.

Ce titlu mai cu găselniţă, cu fentă, ar putea să aducă o culoare în plus acestei ştiri? Ce figură de stil să faci pe seama acestui fapt, cu efecte atît de paradoxale? Ce sens ar mai avea să te plimbi, la aniversarea asta, prin toate vorbele care s-au tocit, încercînd să spună ceva despre acest disc?

Într-un vagon de metrou din Londra, la o staţie, a năvălit o gaşcă de băieţi agitaţi. Vorbeau tare, băteau în uşi şi păreau puşi pe scandal. O cucoană între două vîrste, care şedea în faţa mea, a afişat imediat un zîmbet binevoitor, de parcă ar fi fost dispusă să intre imediat în vorbă cu „năvălitorii“, să participe la tămbălăul pe care aceştia îl făceau.

Dezvoltasem, în copilărie, plăcerea stranie de a urmări filmele nord-coreene transmise de televiziunea română ceauşistă. Obiceiul meu era privit cu circumspecţie de către familie. Cred că, dacă n-aş fi fost un copil (relativ) normal în celelalte detalii ale vieţii, taică-meu ar fi luat în considerare ipoteza de a mă duce la un specialist în psihiatrie infantilă.

De mai multe decenii s-a observat extinderea folosirii prepoziţiei pe în româna colocvială sau în varianta mai puţin îngrijită a stilului administrativ. Se ştie că prepoziţiile nu au, în nici o limbă, o utilizare sistematică şi riguroasă, că sensurile lor multiple şi abstracte permit construcţii aparent absurde şi inconsecvente.

La ce ar folosi mai multe ore de sport în şcoli? La nimic, dacă rămînem la simplul enunţ. Avem boala de a face legi fără a le aplica. Ore de sport există şi acum, dar dacă doamna învăţătoare le elimină pentru un pic mai multă matematică, ori dacă profesorul de sport e fără chef

Este, deci, oficial: patru state membre ale Uniunii Europene cer Comisiei Europene să propună un mecanism de protejare a democraţiei şi a domniei legii în statele UE. Cititorii mai reţin, poate, că am făcut o întreagă discuţie legată de o asemenea posibilitate, în tema numită „De ce se bagă UE în trebile noastre interne?“, din august, anul trecut.

Istoria noastră recentă a pus în circulaţie, de mai multe ori, un slogan electoral devenit loc comun: „Să votăm schimbarea!”. Dar schimbarea, simpla schimbare s-a dovedit, aproape întotdeauna, insuficientă. În fond, era vorba doar de „a-i încerca şi pe ceilalţi”.

N-am avut, înainte de 2007, o dezbatere serioasă despre aderarea la UE, ci doar un mare euro-entuziasm, cu gîndul la fondurile europene şi la creşterea nivelului de trai. Cam la atît s-a redus înţelegerea celor mai mulţi cetăţeni şi politicieni români cu privire la „intrarea în Europa“. Am intrat, dar Europa nu prea a ajuns cu adevărat la noi.

În afară de cele trei mărţişoare tradiţionale: mami şi cele două bunici, fii-mea a ţinut zor-nevoie să facă ea, cu mîna ei, încă trei bucăţi. Le-a făcut. Cu ajutorul maică-sii, a reuşit să confecţioneze mărţişoare pentru următoarele persoane importante din viaţa ei, la şapte ani şi jumătate: Doamna, Maria şi Doamna de pian.

„Le putem spune partenerilor noştri: sunaţi-ne! La fel şi cu Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Acum este folosit în alte domenii şi devine un handicap. Şi trebuie să ne gîndim foarte serios dacă mai merită să continuăm acest lucru. (...) Există posibilitatea de a denunţa unilateral Mecanismul de Cooperare şi Verificare.“

Fapte: În decembrie 1982, în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou, Jacques Derrida a dat o fugă la Praga pentru o prelegere despre Descartes şi teoria limbajului, pe care o promisese cîtorva studenţi grupaţi într-o asociaţie clandestină. A fost, fireşte, urmărit continuu de poliţia politică cehoslovacă şi, la plecare, cînd a ajuns la aeroport să ia avionul spre Paris, a apărut o mică problemă.

O minune de carte, adică nu numai perfect alcătuită, ci pornită dintr-o iniţiativă cum nu s-a mai văzut în ţara asta. Problema de care ne ocupăm în această rubrică nu este numai a Capitalei: de la un capăt la altul al României se vede aceeaşi deteriorare ireversibilă a patrimoniului cultural.

Am amintit în precedentul articol de numele lui Victor Déznai. Profesor de limba franceză la Liceul real (german) şi apoi la cel evreiesc din Timişoara, doctor în Litere şi Filozofie al Universităţii pariziene Sorbona, el este un „diletant cultivat“, interesat de progresul vieţii urbane, de importanţa oraşului în evoluţia societăţii şi a individului.

Ce facem cu ţăranii? Aceasta a fost întrebarea care a însoţit, ca o pînză freatică, întreaga construcţie naţională a României. Mi-a revenit în minte această problemă perenă zilele trecute, cu ocazia lansării unui număr special al venerabilei reviste Études Sociales, număr dedicat şcolii Gusti şi coordonat de David Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan.

Dacă o să judecăm la nesfîrşit lumea care se găseşte dincolo de răposata cortină de fier doar din unghiul panicilor noastre de civilizaţie abandonată la periferia istoriei, n-o să vedem în faţa ochilor decît conspiraţii, nedreptăţi şi uneltiri la adresa valorilor.

Din noroaiele şi zăpezile sfîrşitului de iarnă răsar urzicile. Apar apoi ştevia şi loboda, bune la mîncărurile de post, detoxifiante după grăsimile iernii. E vremea la care merele din piaţă, ţinute de cu toamnă, încep să se strice. Ies ceapa şi usturoiul verde. Ridichile nu mai sînt o noutate de primăvară fiindcă acum sînt şi iarna.

Prima dată, doctorandul mi-a trimis un e-mail încărcat de pathos: „St. d-le Codrin Liviu Cuţitaru, mă numesc R. şi sînt asist. drd. la Universitatea Bucureşti. Vă scriu în legătură cu teza mea de dr., aflîndu-mă eu în mare impas."