Votul şi meciul furat
Votul de la Convenţia PDL s-a încheiat, ca multe alte voturi din ultima vreme, din ţara asta, cu o contestaţie. Perdanţii – adică cei din tabăra apropiată preşedintelui Băsescu – i-au acuzat pe cîştigători de vicierea rezultatelor. Cîştigătorii i-au denunţat, la rîndul lor, pe învinşi: nu ştiu să piardă. Nu a trecut prea mult timp de cînd susţinătorii lui Băsescu au avut, şi ei, parte de contestări din partea opoziţiei, la alegerile din 2008, pe motiv că ar fi furat votul românilor (cînd cu victoria de o noapte a lui Mircea Geoană).
După 1989, unul dintre marii promotori ai modei de a-i acuza pe adversarii politici de furtul alegerilor a fost – dacă ne aducem bine aminte – Corneliu Vadim Tudor. El clama, de fiecare dată după ce pierdea alegerile, masive fraude la vot. Iar modelele proaste se răspîndesc imediat. Ce-i drept, pe la începutul anilor ’90, şi ţărăniştii se plîngeau de fraude ale FSN-ului. Ei aveau, însă, motive istorice de suspiciune.
În orice caz, în zilele noastre, fie că e vorba de alegeri prezidenţiale, parlamentare, locale, de partid sau de alegerea preşedintelui şi a comitetului de bloc, în România, votul a ajuns să fie asociat mai mereu cu frauda, mai ales dacă învingătorul e cel care a organizat alegerile. Şi tot mai mereu, frauda nu e demonstrată. Chiar dacă există persoane condamnate la închisoare pentru diverse infracţiuni electorale, de fiecare dată se spune că, în urma cercetărilor, s-au descoperit „mici nereguli“, care n-au fost „de natură să vicieze rezultatul votului“. Rareori însă, cei care au pierdut sînt dispuşi ia de bună formula asta.
Nu vreau să se creadă – păcatele mele – că aş avea vreun parti-pris în chestiunea alegerilor din PDL, şi nici că sînt atît de naiv încît să-mi închipui că nu există şi alegeri „mînărite“ (termen care văd că se foloseşte astăzi la televiziuni, cu seriozitate academică). Ştiu că tentaţia furtului e şi omenească, şi românească. Dar mă tem că mitul voturilor furate începe să depăşească furtul propriu-zis. Blaga fugind cu urna – e deja o imagine puternică, bună de pus la rană, pentru adversarii săi învinşi.
Că nu doar politica e în discuţie, ci o întreagă cultură se vede dacă ne gîndim la fotbal (sau la alte sporturi), acolo unde, de fiecare dată cînd nu ne convine ceva, dăm vina pe arbitri. La înfruntările cu echipe străine, acuzaţiile încep, de obicei, chiar de la comentatori, care se lasă duşi de valul subiectivismului, într-un mod total incompatibil cu rolul lor, dînd vina din plin pe nefericiţii de arbitri. După meciurile interne, patronii sau antrenorii echipelor care au pierdut au obiceiul să-i acuze pe arbitri, stîrniţi şi de televiziuni. De pomină e cazul echipei CFR Cluj, acuzată, anul trecut, de mai toată lumea, că ar fi cîştigat Campionatul României cu ajutorul arbitrilor. Nu s-a demonstrat niciodată nimic iar respectiva echipă a dovedit, apoi, în competiţiile europene, că poate să cîştige meciuri importante, şi cu arbitraj străin.
Sigur că la alegeri se fac şi fraude şi că la meciurile de fotbal mai sînt şi arbitri incorecţi. Dar acuzaţiile, mai ales cînd vin de la oameni ce se pretind responsabili, ar trebui să se facă doar în urma unor dovezi. Iar dacă nu poţi dovedi, pentru binele societăţii, mai bine taci. Politicienii sau antrenorii care pierd partidul ori partida obişnuiesc, însă, să le explice susţinătorilor că alţii sînt de vină, fiindcă nu au bărbăţia de a le spune că au pierdut pentru că au fost mai slabi. Recunoaşterea propriilor greşeli sau admiterea superiorităţii adversarului nu face parte din cultura noastră. Sînt percepute ca semne de slăbiciune. Victimizarea, în schimb, pare că dă mai bine. „Noi am fost mai buni, dar ei sînt incorecţi şi ne-au furat.“ Suspiciunea prinde imediat. Dar declarînd sau crezînd, de fiecare dată, că meciul sau votul a fost furat, nu facem decît să ne furăm singuri căciula şi propriul respect de sine.
Să ne amintim cum Barack Obama, după lupta acerbă – dar civilizată – cu Hillary Clinton, în interiorul Partidului Democrat, pentru candidatura la preşedinţia Americii, odată devenit cîştigător şi preşedinte, o invita pe fosta adversară să-i fie ministru de Externe. Şi ea accepta.
Tot aşa, putem să ne aducem aminte cum, după ce pierdea finala de la US Open în 2001, Pete Sampras, aflat la sfîrşitul carierei, îşi elogia învingătorul, pe foarte tînărul Lleyton Hewitt, spunînd că îşi doreşte ca, în următorii zece ani, lumea să vorbească despre Hewitt (care tocmai îl bătuse măr) aşa cum a vorbit despre el însuşi timp de un deceniu (în care a dominat tenisul mondial). Ce-ar fi fost să declare că l-au furat arbitrii, că l-a incomodat terenul sau că Hewitt a fost dopat? Sampras a ieşit din scenă admirat şi aplaudat. Sînt lecţii care la noi nu prind.
