Despre ce e vorba în Poziţia copilului?

Poziţia copilului este un film despre care s-a vorbit mult înainte de a putea fi văzut. Regula festivalurilor mari, care acceptă în competiţie doar filme a căror premieră în public nu a avut încă loc, are o raţiune destul de puţin precisă pentru mine, dar are, fără îndoială, consecinţe importante pentru viaţa filmului care e, în cele din urmă, premiat. Pe măsură ce Poziţia copilului se apropia de marele trofeu, se vorbea tot mai mult despre el. Cînd l-a luat, s-a vorbit numai despre el. 

Din discuţiile publice de dinaintea premierei bucureştene, am putut afla o grămadă de lucruri despre Poziţia copilului. După ce am văzut filmul, am putut să mă minunez. Cam tot ce reţinusem că se spusese despre film, s-a dovedit a nu fi adevărat. De pildă, s-a tot spus că finalul filmului e surprinzător. Nu e! Finalul este foarte bun tocmai pentru că e în logica internă a filmului – oricare alt final ar fi distrus tot ceea ce spune filmul de fapt. Barbu face ce trebuie să facă atunci cînd spune „Mamă, deblochează-mă, te rog!“ – replica ce rezumă cel mai bine filmul. Şi Cornelia face ce trebuie să facă, apăsînd, fără vorbe, butonul care deblochează uşa fiului ei. Ieşirea lui Barbu din maşina protectoare, ca să facă faţă celui mai greu moment din viaţă – anume tatălui distrus al copilului pe care l-a omorît în acel accident – este, iarăşi, exact ceea ce trebuia să se întîmple. Prin urmare, finalul nu e deloc surprinzător. Apoi, un pătimaş comentator politic, recent convertit şi cu pretenţii la cinema, ne-a spus că e un film despre o beizadea care păţeşte unele lucruri şi se dă pe brazdă. Cei care, voit sau nu, i-au urmărit comentariile social-politice, au băgat, desigur, de seamă că tema beizadelei îi este dragă, îi produce delicii aparte. Omul scrie cuvîntul „beizadea“ cu creionul apăsat pe pagină pînă îi rupe vîrful şi tot nu se lasă pînă nu găureşte şi pagina. Pentru el, orice tînăr venit dintr-o familie cu stare, care conduce bolizi cu viteză pe străzile României, este o beizadea – adică o fiinţă respingătoare, un criminal in nuce, o toxină socială care miroase a Dior, personificarea tupeului iresponsabil absolut. Doar că Poziţia copilului nu este deloc despre o beizadea. Barbu, aflăm din film, este un tînăr mai degrabă retras, anxios, pe punctul de a-şi termina doctoratul în chimie (deci, un băiat de şcoală, nu de Dorobanţi), un tînăr care vrea să o rupă cu mama lui dominatoare. Accidentul nu îl cuminţeşte (căci nu avem nici un indiciu că nu era cuminte înainte), ci îl dumireşte. Îl dumireşte că, încercînd să stabilească normalul în relaţia cu mama lui, face ceea ce trebuie. Accidentul nu îi schimbă lui Barbu die Weltanschauung, ci îi arată calea dureroasă spre independenţă. Setezi normalul în raport cu mama ta, în momentul în care asumi propriile culpe şi nu o mai laşi să le asume ea pentru tine.

Alţii spun că este un film despre corupţia din România. Este – exact în aceeaşi măsură în care Moartea domnului Lăzărescu este un film despre sistemul sanitar din România. 

Cei mai mulţi, însă, cauţionaţi şi de o declaraţie a regizorului Călin Netzer în acest sens, spun că e vorba despre relaţia disfuncţională dintre o mamă dominatoare şi fiul ei. Pînă şi site-ul specializat cinemagia.ro crede la fel, prezentînd astfel filmul: „Poziţia copilului vorbeşte cu emoţie, dar şi cu umor, despre relaţia dintre o mamă dominatoare şi fiul ei adult. Poziţia copilului este un film despre traumele sufocării copiilor prin dragoste, despre amprentele pe care le lasă părinţii asupra personalităţii copiilor...“ Ei bine, nici asta nu mi s-a părut a fi principala miză a filmului. 

Acum, dacă tot s-au pronunţat atît de mulţi despre ce cred ei că e vorba în acest film, nu mă pot abţine nici eu: cred că e vorba despre efortul unei familii – cu probleme, desigur, dar ce familie nu are probleme pe lumea asta? – de a repara ireparabilul. Şi, în acest efort, se vădeşte, cu chipul său perfid, statul. Statul care este înfricoşător şi cînd face justiţie, şi cînd nu face justiţie; şi cînd e manipulabil sau corupt, şi cînd nu e. Autori antici, pe care nu-i voi aminti aici, de teamă să nu fac micul meu text să fie mai preţios decît este de fapt, au meditat consistent despre felul în care polisul a apărut ca o evoluţie a tribului care, la rîndul său, a apărut ca o evoluţie a familiei. De la ei începe o lungă tradiţie intelectuală în cadrul gîndirii politice, care vorbeşte despre confruntarea dintre logica cetăţii şi logica familiei. Familia, legătura de sînge, este cel mai trainic element de coeziune socială. Ea se manifestă cu putere şi acum, după sute de mii de ani în care toate celelalte s-au schimbat în viaţa oamenilor. Fie că nu ne place (cînd devine nepotism în treburile publice, de pildă) sau ne place (cînd se manifestă ca protecţie a părinţilor în vîrstă, către copii lor maturi, de pildă), familia este, pe mai departe, focarul unei energii centripete colosale. Că această energie produce aberaţii prin intensificarea ei dincolo de ceea ce convenim noi, la un moment dat, că e normal, este discuţia colaterală pe care o face filmul. Dar ceea ce avem ca subiect major în Poziţia copilului este confruntarea unei familii păstrate în unitatea ei de o mamă/soţie tenace, exagerat de protectoare, (poate chiar patologică pentru o lume care gîndeşte freudina fără să-l fi citit neapărat pe Freud), cu o procedură publică de pedepsire a unui membru al acestei familii de către stat. Un stat, desigur, la fel de disfuncţional ca şi familia care se apără. Dar e mult mai bine că mergeţi să vedeţi filmul, pentru că e foarte posibil ca eu să văd altceva decît veţi vedea dumneavoastră acolo.