Pentru un "abandon inteligent" al dosarului Schengen

„Le putem spune partenerilor noştri: sunaţi-ne! La fel şi cu Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Acum este folosit în alte domenii şi devine un handicap. Şi trebuie să ne gîndim foarte serios dacă mai merită să continuăm acest lucru. (...) Există posibilitatea de a denunţa unilateral Mecanismul de Cooperare şi Verificare.“ Teodor Baconschi, ministru de Externe, ianuarie 2011

„România are Albiţa. Olanda are Rotterdam-ul. Da? Îmi pare rău, nu Albiţa e poarta de intrare a ţigărilor, a alcoolului, a drogurilor. Şi nu România, din neputinţă, a legalizat prostituţia, nu România, din neputinţă, a legalizat consumul de droguri.“ Traian Băsescu, septembrie 2011

„Dacă în mod nejustificat şi nelegitim nu se adoptă o soluţie de compromis pentru care sîntem dispuşi să discutăm, atunci nu va mai fi o prioritate pe agenda imediată a Guvernului. (...) Cei care doresc să se lămurească, să facă invitaţia României şi Bulgariei la momentul pe care îl doresc.“ Titus Corlăţean, ministru de Externe, martie 2013

„Germania a pierdut ocazia să tacă.“ Radu Stroe, ministru de Interne, martie 2013

Cum era de aşteptat, elitele politice româneşti s-au antrenat într-un nouă bătălie la baionetă, pe ruinele încă fumegînde ale eşecului aderării la Spaţiul Schengen. Doar că piesa aceasta proastă am mai văzut-o, iar aceşti oameni, care se pretind serioşi sau importanţi, nu-şi dau seama că au început să cam plictisească.

După cum se poate vedea şi din citatele de mai sus, atacurile la adresa partenerilor care ne refuză accesul în Spaţiul Schengen reprezintă o constantă în discursul politic de la Bucureşti.

Adevărul este că, de la semnarea Tratatului de Aderare, în decembrie 2004, şi de la intrarea propriu-zisă, la 1 ianuarie 2007, România nu a obţinut cine ştie ce succese pe plan european. Absorbţia fondurilor este la pămînt. Parteneriatul Estic s-a transformat într-o afacere poloneză sau, în cel mai bun caz, polono-suedeză. Monitorizarea pe justiţie nu a încetat, ba lucrurile chiar s-au înrăutăţit după evenimentele din această vară. Bugetul 2014-2020, aşa cum a ieşit din ultimul Consiliu European, este pentru noi mai aproape de eşec, decît de victorie. Românii sînt supuşi unor campanii de comunicare nedrepte, în Marea Britanie, dar şi în alte ţări, fără ca Bucureştiul să fi formulat vreo poziţie care să conteze.

Aderarea la spaţiul comun fără frontiere, cu greutatea ei politică redusă şi cu consecinţe economice mai curînd neglijabile, ar fi fost, totuşi, povestea simbolică de succes de care fiecare guvernare de la Bucureşti avea nevoie. Măcar pentru a mai potoli criticile interne privind rolul modest pe care îl jucăm în spaţiul european, dacă nu şi din alte considerente. Eşecul nu face decît să alimenteze convingerea larg răspîndită potrivit căreia România şi liderii ei sînt actori de mîna a doua, în Europa. Iar la aceasta au contribuit mai multe, nu doar neîmplinirile din reforma justiţiei.

Legătura perversă dintre aderarea la Spaţiul Schengen şi Mecanismul de Cooperare şi Verificare este o invenţie franţuzească. A venit într-un moment de răcire a relaţiei Bucureşti–Paris. Poate că a fost „nepotrivirea de cacacter“ dintre preşedinţii Băsescu şi Sarkozy, poate nemulţumirea marilor companii franceze care au văzut cum le scapă printre degete licitaţii după licitaţii, în România. Putem invoca şi interesul administraţiei franceze de a apăsa pe problema romilor, din motive de propagandă politică internă.

Dar poate a fost şi neliniştea statelor membre la auzul promisiunii mai vechi a preşedintelui Traian Băsescu potrivit căreia România va acorda un milion de cetăţenii în Republica Moldova. O lovitură pentru regimul de atunci al lui Vladimir Voronin, dar şi un motiv de teamă pentru cei din Vest faţă de un nou flux de imigranţi. Desigur, administraţia românească era – şi este – incapabilă să acorde un milion de cetăţenii. Numai că partenerii noştri din Uniune ne-au luat în serios. Mare greşeală. Cert este că, odată puse laolaltă dosarele Schengen şi MCV, legătura n-a mai putut fi ruptă. La Bucureşti sînt astăzi politicieni gata să jure că dosarul Schengen ar fi fost rezolvat încă din toamna lui 2012, dacă nu s-ar fi produs evenimentele politice de peste vară. Sînt multe argumente în acest sens, deşi nimeni nu poate şti ce s-ar fi putut întîmpla cu adevărat în lipsa crizei politice.

Pe de altă parte, la Bruxelles se vorbeşte altceva: că ratarea momentului 2011 înseamnă o suspendare a dosarului Schengen pe termen nedefinit. Din 2012, Uniunea Europeană a intrat într-o logică electorală dezastruoasă pentru noi: alegeri în Franţa şi Olanda în 2012, alegeri în Italia şi Germania în 2013, alegeri pentru Parlamentul European în 2014.

Desigur, alegeri au loc mai tot timpul în Europa, doar că nu la intervale atît de scurte, în ţări atît de mari şi, mai ales, nu încărcate de atîta naţional-egoism, precum astăzi. Poate că de-abia după europarlamentarele din mai 2014 atmosfera să se mai schimbe şi tensiunea să se mai potolească. Dar nimeni nu ştie cum vor arăta atunci Parlamentul şi Comisia şi mai ales care va fi, pînă la urmă, ponderea noului val de populism. Scrutinul recent din Italia ne-a arătat cam încotro pot să se îndrepte lucrurile: o distribuţie a votului care să facă imposibilă o majoritate coerentă şi un avînt al celor gata să jure pe sfîrşitul proiectului european şi dezmembrarea Uniunii. Cui i-ar mai păsa atunci de dosarul Schengen?

Vestea bună este că ne mai rămîn multe de făcut acasă, iar acestea stau în puterea noastră. În definitiv, reforma justiţiei şi statul de drept nu le facem pentru Spaţiul Schengen, le facem pentru noi.

Iar adevăratul acces în Europa se face pe autostrăzi şi linii ferate de mare viteză, chit că, la un moment dat, pe drum, trebuie să prezinţi o carte de identitate unui funcţionar – sau nu.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.